Cartierul armenesc. Highlights

Arhitectura neoromânească şi stilul eclectic de la final de secol XIX, peisaj dominant dat de clădirile interbelice avangardiste, moderniste, dar și de cele cu viţă-de-vie specifice oraşului patriarhal, sunt elemente ce compun tabloul bucureștean al cartierului armenesc. 

În weekendul ce tocmai s-a isprăvit, ARCEN a organizat ultimul traseu cultural ce încheie seria plimbărilor prin București. A fost un traseu experiment, pentru că a fost documentat, redactat și conceput împreună cu un grup de 30 de liceeni. Aceștia au urmat în lunile septembrie-octombrie cursul de arhitectură și urbanism din cadrul proiectului educațional ARCEN „Noi suntem orașul. Voluntariat avizat”. 

Încolonați pe trotuare, împărțiți pe grupuri, coordonați de ghizii Alberto Groșescu și Edmond Niculușcă, președintele asociației, zeci de bucureșteni, tineri, copii, străini au ascultat povești despre case vechi, grădini, obiceiuri, trufandale, amoruri, prietenii și pesonalități ale comunității armenești. Cei doi ghizi au avut ajutoare, pe elevii care au adunat informațiile, datele, poveștile și povețele din cărți despre armeni. Mai jos redăm câteva dintre ideile principale și istorioarele acestui sit istoric, privite și ascultate la pas, pe câteva străzi fermecătoare, plecând din fața Bisericii Armenești și sfârșind pe strada Popa Rusu. 

Am ales pentru posteritate cele mai bune momente din traseu, cu citate, povești, informații din cele mai hazlii, un deliciu pentru curioși. 

Highlights:

- Cartierul armenesc este o insulă de identitate a oraşului Bucureşti, o fâșie de pământ care are ca margini bulevardul Carol I la sud și strada Maria Rosetti la nord, Calea Moşilor la est. Existenţa armenilor la București se leagă de fapt de Calea Moşilor. Nu întâmplător, strada Armenească continuă dincolo de bulevard şi se intersectează cu cea mai importantă stradă comercială, Podul Târgului de Afară (astăzi Calea Moșilor).

- Aforism: „Se spune că dacă vrei să trăieşti doi ani, trebuie să sădeşti grâu, dacă vrei să trăieşti 20 de ani, trebuie să sădeşti un copac, dacă vrei să trăieşti sute de ani, trebuie să sădeşti o şcoală. Poporul armean a adăugat o idee aforismului: dacă vrei să trăieşti veşnic, trebuie să construieşti o biserică”. 

- Biserica Armenească este un monument important pentru oraș, primul ridicat de comunitatea celor obligaţi din diferite realităţi istorice să-şi părăsească spaţiile lor originare, să meargă din ţară în ţară. Armenii şi-au construit în primul rând un lăcaş de rugăciune înainte de un loc de odihnă, lăcaş care să supravieţuiască în timp. 

- Un punct important de bifat în traseul cultural prin Armenească este Calea Moșilor sau, cum i se spunea, Podul Târgului de Afară. Aici găseai armeni cu tarabe de tot felul, așa că destinul acestei comunități se leagă inevitabil de „Moși”. Dar iată ce spunea despre Podul Târgului de Afară Anton Maria del Chiaro (secretarul lui Constantin Brâncoveanu și autor al unui document important pentru istoria românilor, „Revoluțiile Valahiei”:

„Pe podul Târgului de Afară merg osândiţii şi se numeşte aşa căci acolo se ţine târg de două ori pe an, la o jumătate de milă de oraş (...)  Când e cineva osândit la moarte, trebuie să străbată pe jos toată acea cale şi tuturor pe care-i întâlneşte el le zice cu glas tare: Iertaţi-mă, fraţilor! Să fii iertat! Dar frumuseţea lucrului stă în faptul că toate femeile de acolo îi ies în cale cu căni pline de vin, îndemnându-l să bea ca să nu-l apuce teama de moartea apropiată. Uimitor e că însăşi mama sau soţia osânditului care-l însoţește şi asistă la moartea lui îl îndeamnă să bea, astfel încât acel biet nenorocit, ameţit de vin, îşi încheie zilele fără să-şi dea seama de ce moarte piere”. 

- Strada Rafael Sanzio, intersecție cu strada Spătarului: pe partea dreaptă, un imobil modernist specific Bucureștiului interbelic; în stânga, o clădire în stil eclectic, specifică începutului de secol XX. Aici găsim, în afară de mașini, multe clădiri diverse, zona este influențată de un puternic eclectism arhitectural: imobile interbelice, minunate, blocuri moderniste, oameni la ferestre, în balcoane cochete, curioși care dau perdeaua într-o parte.

„Urbanismul contemporan spune că oraşul aparţine pietonilor, numai că Bucureștiul practică încă un urbanism de anii ’60”, spune E. Niculuşcă. 

Curiozități

- Pentru că scrierile lui Mircea Damian nu se publică la noi de 70 de ani încoace, cei de la ARCEN au ales să dea mai departe poveştile lui aşa, din gură-n gură: „Vasăzică iei tramvaiul 16, care poartă în frunte un carton tipărit cu roşu La Moşi şi peste câteva minute ajungi. Dacă nu este o vară ploioasă sau dacă n-ai nimerit într-o seară cu ploaie şi cu noroi, o să petreci bine. (...) Cel mai bun lucru e să stai liniştit la locul dumitale până când vezi lumini colorate şi auzi fel de fel de chicoteli, de muzici şi de muzicuţe şi trompete. Acolo te cobori şi o iei la stânga sau la dreapta, depinde din ce direcţie vii. Şi intri. Cum intri pe poartă, te ia vârtejul de lume care forfoteşte veselă pe tot întinsul târgului, în toate localurile de petrecere, prin toate prăvăliile şi panoramele. La intrare sunt instalate pe amândouă părţile prăvălii cu turtă dulce şi răcoritoare. Apoi încep roatele norocului, fotografii, magazinele de tot felul şi restaurantele. Nu lipsesc nici distracţiile care sunt uneori escrocherii în toată regula, negustorii îşi strigă marfa, scamatorii te poftesc în interior ca să o vezi pe clasica femeie cu barbă, fotografii te invită să-ţi facă o amintre frumoasă, ș.a”. (Mircea Damian, 1930). 

- Cum ar putea fi descrisă lumea din Târgul Moșilor: viteza, agitaţia şi îmbulzeala erau cuvintele de ordine aici. „Curiozităţile din Târgul Moşilor unde găseşti armeni la fiecare tarabă erau în primul rând umane: îl puteai întâlni acolo pe piticul Dobrogeanu, uriaşul Gogea Mitu, femeia cu barbă şi animale: condori, maimuţe, urşi, porumbei rotaţi şi şoricei albi. De mâncat în Târgul Moşilor găseai de toate: gogoşi, turtă dulce, brânzoaice, covrigi, floricele, vată de zahăr, ba chiar şi cârnăciori apetisanţi, udaţi mai ales cu bere Bragadiru şi Luther. Gustări misterioase: guridele sau bigi bigi (un fel de rahat turcesc amestecat cu miez de nucă) pe care tot armenii îl vindeau în târg”. 

O fundătură nemaivăzută

- Din Intrarea Spătarului ajungem în fundătura din strada Spătarului. Primul imobil din perimetru nu respectă aliniamentul străzii (stil eclectism academic târziu), fiind probabil cea mai veche clădire din acest colț de oraș. Aliniamentul nou al Fundăturii Spătarului este dat de clădirile mai noi de la început de sec XX. Unele sunt caracterizate de un modernism interbelic în persoană, modernism cu elemente art deco. În fund, o vilă neoromânescă. Are o intrare adorabilă. Și a fost proiectată în anul 1926 de una dintre primele arhitecte, Virginia Andreescu Haret. Casa a fost proiectată pentru inginereul Spiru Haret, nepotul de frate al ministrului Învăţământului. În urma acestei colaborări, Spiru Haret se căsătorește cu Virginia Andreescu. Faţadele şi volumetria exterioară a vilei sunt puternic stilizate prin decoraţiuni de piatră la balcon și la foişor. Toate ţin de stilul neoromânesc, iar cele patru ferestre de deasupra intrării o fac și mai plăcută ochiului, mai ales datorită celor două uşi prevăzute cu fantă pentru Scrisori, una, și pentru Scrisori și Reviste cealaltă. Fiecare are un lămpaş deasupra. 

Febra mutatului
- În anii ʼ20-ʼ30, oraşul îşi schimbă mult aspectul, apare obsesia mutatului. Primăvara şi toamna, bucureștenii se mutau. Dacă am fi trăit în anii ʼ20, peste o săptămână am fi intrat în vria mutatului. Astfel, Bucureștiul se umplea de camioane, de roabe, de trăsuri. Oamenii fugeau din case vechi şi voiau toţi să locuiască în bloc-house, căci acestea aveau încălzire centralizată, apă curentă. Era ceva nou la vremea aceea. Cine se muta? Bucureștenii care nu aveau o casă a lor. Când? De două ori pe an, de Sf. Dumitru şi de Sf. Gheorghe. Din ce cauză? Din cauza chiriei prea mari sau din dorinţa de a avea o casă proprie. Casele se închiriau mobilate sau nemobilate, la 23 aprilie și 26 octombrie, pe şase luni, unul sau doi ani. Majoritatea caselor îşi arborau la ferestre anunţurile, iar femeile făceau căutările câte două: mamă şi fiică sau mătuşă şi nepoată. Insistau să vadă tot ce putea vedea şi mai ales tot ce nu se putea. Mutarea se făcea în funcţie de venitul chiriaşului, adică cu căruţa, camion de lux sau roabă. Obiceiul s-a păstrat chiar şi după cele două războaie, ne-a povestit una dintre elevele implicate în proiect. 

Iată ce scria la 1930 un ziarist de la „Ilustraţiunea română": „Mutatul nu este o îndeletnicire exclusivă Sfântului Gheorghe. Sunt şi alţi sfinţi: unii în cer, alţii pe pământ care se ocupă cu acelaşi lucru. Sf. Dimitrie, de pildă, mai bătrân şi cu alte preocupări în gospodăria cerească, face o concurenţă zdrobitoare celuilalt sfânt: mută şi el pe capete, pe unii în case, pe alţii, ceva mai modeşti, pe lumea cealaltă. Principalul e că-i mută. Mai rău de bieţii chiriaşi, care nu se pot muta pentru că n-au bani de mutat şi care ca şi ceilalţi cetăţeni şi-au mutat de mult gândul că lucrurile s-ar putea schimba în bine”. 

- Istoricul Henri Stahl, 1930: „Bucureștiul nu e ca Londra, Viena sau Paris. Este un oraş înconjurat de o salbă de mici orăşeni. Aici se petrece un fenomen fizic de disoluţie: casele înghesuite şi înalte din centru încep, către marginea oraşului, să se împrăştie, să se îndepărteze unele de altele, să-şi micşoreze dimensiunile treptat. Se transformă în magherniţe pipernicite şi sfârşesc în cele din urmă în cocioabele de chirpici ale ţiganilor. Oraşul european se dizolvă. (...) Drumul devine cărare, praful acoperă casele şi fără nicio tranziţie orizontul se pierde în infinit”. Cârciumile cu nume originale „La frigăruia turbată”, „La trei ochi sub plapumă” fac parte din acest „lagăr oriental, ridicat în pripă”, cum i se spunea Bucureștiului. 

- Oricine aspira la grădina oraşului, la o curte cu viță-de-vie. Arh. G.M. Cantacuzino: „Grădina este întotdeauna în evoluţia artistică a unui popor ultima expresie a civilizaţiei sale”. La sfârșitul secolului XX grădinile-casă s-au transformat în grădini-salon. 

Mahalaua de început de secol XX (mai exact strada Mătăsari) este descrisă în „Huliganii” de Mircea Eliade astfel: „... În faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu o cârpă, ca să nu picure continuu, mirosind a lemn ud…”. Casa doctorului Honigbergher era descrisă așa: „... În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat”. 

În strada Spătarului nu puteam ocoli casa armeanului Iacob Melik, fiul preotului Ohan Melik, cea mai veche casă din București, astăzi Muzeul „Theodor Pallady”. Aici, curioșii au ieșit la porți, iar câinii au fost ațâțați de poporul plimbăreț. Vizavi, casa Elenei Teodorescu, cântăreață de operă. O casă de la 1886 (e încrustat pe fațadă) invadată de iederă și viță-de-vie, nu se vede bine din cauza grădinii verzi. 

-Traseul ajunge pe Strada Corbeni, care păstrează oarecum forma iniţială a Uliţei Corbeni, ce se învecina în partea stângă cu Mahalaua Franzelarilor. I se spunea așa pentru că aici a fost un singur franzelar, dar acela desăvârșit. O casă cu un perete curbat pe partea stângă, ni se atrage atenția, o curbă foarte fină, pe care un ochi neavizat nu ar distinge-o. Ajungem și la o altă intersecție, cu o altă uliţă de mahala, Mahalaua Sf. Visarion, ce duce la Biserica Sf. Visarion. Aici găsim case şi grădini specifice începutului de secol XX. Viţa-de-vie este în curți, unele case aveau loc suficient pentru trăsuri. 

O casă de ceremonie

- Dintr-o piațetă largă se observă un bloc sinistru, ridicat acum ceva ani, cu materiale ieftine. Se văd deja urmele eșecului constructorului. Dar construit și ilegal, spune Niculușcă. O casă de oameni foarte bogaţi este atracția zonei. Ne place cum arată. Ușa de la intrare este căptușită de doi trandafiri roșii, cățărători. E grațioasă. Gardul are două intrări. Și asta pentru ca trăsura care intra prin dreapta să lase călătorul și să iasă ocolind casa, prin stânga, pe o altă poartă. Acest lucru arată clar că exista în această casă un salon de recepţii. Poate fi numită foarte simplu o casă de ceremonie. Are în spate și o grădină. De aici, dacă o luăm pe partea dreapta, ajungem la capătul străzii Armeneşti, la intersecţia cu Strada Sf. Visarion. Acolo a locuit Alexandru Paleologu, foarte bun prieten cu o altă armeancă, celebră, Jeni Acterian. În perioada interberică au locuit în această zonă trei-patru familii de armeni. Cei mai mulți armeni se găseau pe Podul Târgului de Afară. 

Ceainăria la Metoc

- Metocul era un magazin deschis de o mânăstire. Menirea lui era ca din vânzarea de lumânări de ceară de albine și alte obiecte să-şi poată plăti chiria vieţuitorii din mănăstire. Casa în care se găseşte ceainăria este una dintre cele mai vechi din acest perimetru, aflată aici chiar înainte de a fi ridicată Biserica Popa Rusu. Este o clădire de la jumătatea secolului al XIX-lea, undeva pe la 1870 apare deja în documentele oraşului, ne spune ghidul. A fost metocul Mânăstirii Pasărea. 

Bucureștiul la indexat

Acesta a fost un traseu experiment, pentru că ARCEN l-a organizat întâia oară împreună cu 30 de elevi de liceu. Proiectul „Noi suntem orașul. Voluntariat avizat” este dedicat liceenilor. 100 de elevi din București urmează cursuri, gratuit, despre arhitectură, patrimoniu, comunitate și instituții culturale. Modulul de arhitectură s-a încheiat în acest weekend, prin acest traseu cultural. De săptămâna viitoare, din 24 octombrie, încep cursurile despre patrimoniu, iar produsul final al acestora va fi o indexare a unor zone istorice din Capitală. Prima zonă va fi cel mai probabil zona Victor Conta, care are câteva zeci de monumente istorice. „Bucureștiul are 98 de zone istorice, dar acestea nu sunt indexate, adică nu se știe care clădiri sunt valoroase și care nu. E nevoie de acest demers, ca să se demoleze mai greu ce se demolează și ca să încetinim un pic mafia imobiliară”, a spus, la final, Edmond Niculușcă.