Sectorul 5, după cum vă va spune oricare teleormănean căruia poate îi veți mai acorda atenție, este prima îmbrățișare pe care o oferă Capitala. Pe aici a intrat și Liviu Dragnea în București. Nu sunt puțini teleormănenii, oltenii sau giurgiuvenii care aleg să se stabilească aici imediat după migrația lor implacabilă către marea urbe, de cele mai multe ori în vreun decrepit apartament cu două camere, cu mobile vechi, aflat la etajele superioare din blocurile de locuit din Rahova ori Ferentari.
În ceea ce mă privește, a trebuit să ating vârsta de 30 de ani – când aspirațiile avântate ale unei vieți tihnite se izbesc violent de rigorile economiei de piață – ca să mă așez în Bucureștiul de sud-vest.
În toamna târzie a anului 2015, cu câteva zile înainte de dezastrul de la Colectiv, mi-am stabilit domiciliul într-un sfert de casă pe pământ, în proximitatea Institutului de Pneumoftiziologie Marius Nasta (unde mă voi întoarce, ținând cont de faptul că fumez câte un pachet de țigări pe zi, peste încă 30 de ani, pentru acordarea ultimei suflări), la intersecția dintre străzile Ion Băiulescu și Pericle Gheorghiu, la numărul 52 pe cea din urmă, la doi pași de Șoseaua Viilor și de Bulevardul Pieptănari.
Pe Pericle Gheorghiu – despre identitatea căruia bătrânii cartierului relatau, nesiguri pe ei, că ar fi făcut niște case în zonă – era mai liniște decât în învecinatele cimitire Bellu și Evreiesc. Locatarii, majoritatea născuți și crescuți acolo, erau discreți, ivindu-se rar la drum din curțile lor înguste, pitite după garduri înalte, protejate, uneori, la rândul lor, de sârmă ghimpată sau de viță de vie (după spiritul fiecăruia).
La fel ca oriunde în lume, există și excepții, iar excepțiile din Sectorul 5 sunt însă, fără excepție, excepționale. Peste drum de odăile mele stătea Nea Matei, un nebun bărbos, care, la fel ca mine, stătea într-o casă căreia odăile îi dădeau în stradă. Dacă eu am ales să îmi țin fereastra deschisă, proptind-o cu o cupă câștigată pe masa de tenis în dauna unei foste concubine, Nea Matei a ales să acopere ferestrele cu un gard înalt, alb. Avea doi pomi sfrijiți în fața porții, ambii îmbrăcați în sârmă ghimpată, iar pe carosabil așezase mai multe pietroaie mari, zădărnicind din fașă orice tentativă de parcare a vreunui automobilul în acel loc. Nea Matei avea un câine pe care îl ținea în lanț. Din când în când, îi dădea drumul. Jivina o rupea la fugă, iar prima defecație în proaspăt descoperita libertate o efectua, fără excepție, în fața porții mele. După aproximativ o săptămână se întorcea acasă, reluându-și de bună voie captivitatea. Într-o zi curată de primăvară, fără să ofere vreo explicație, Nea Matei a dat foc unei saltele în mijlocul drumului, producând un fum gros și greu, intoxicând ore bune tot cartierul. Pompierii din capătul străzii nici n-au băgat de seamă, la fel cum n-au făcut-o nici câteva luni mai târziu, când Nea Matei și-a dat foc și la propria locuință.
Lângă lotul lui Nea Matei e cel al Coanei Gina, personaj pe care îl întâlnești o dată în viață, dacă ai noroc. Deși în general apolitică, și-a folosit imensa influență în rândul femeilor de pe Pericle Gheorghiu întru alegerea Gabrielei Firea în funcția de primar general al Capitalei. „Să mai conducă și o femeie ceva”, spunea ea mândră, după ce a încolonat majoritatea muierilor din cartier și le-a condus, în marș, către secția de votare. Pe de altă parte, în timpul protestelor din Piața Victoriei, nu mă scotea din fascist, încercând, ștrengărește, să mă reabiliteze social printr-un sublim șantaj: „Cine ți-o mai împrumuta ție căruțul de cărat butelii...”
Tot Coana Gina, un perpetuum mobile uman, mă avertiza adesea în timp ce trecea pe lângă fereastra mea deschisă: „O să îți fure cupa asta frumoasă de aici”. Zilele treceau fără evenimente și cu toate că se afla pe traseul „mai ferit” către infama Stradă a Zăbrăuților, trofeul rezista pe pervaz, reprofilat în piedică pentru giurgiuvea.
Cum bețivani și heroinomani se lungeau aproape zilnic la vorbă (niciodată mai târziu de orele 22), era ca o asigurare personală pentru speranța unei Românii mai bune. Chiar în momentul în care aceste gânduri fantastice încolțeau în mintea mea, într-o după-amiază obișnuită, am constatat dispariția cupei. Am râs cum doar copiii pot să râdă, concluzionând imediat că nu e nici pe departe totul pierdut în patria noastră: Cineva din Sectorul 5 a reușit, totuși, să ridice o cupă!
Altă dată, în timp ce băteam pe timp de noapte ulițele întortocheate de lângă marele pustiu de unde cândva ieșeau autobuze românești, am văzut cum a apărut, la balconul unei case cu etaj, o tânără fată. A ridicat, dintr-o zvâcnitură, paharul de șampanie pe care îl ținea strâns în mâna dreaptă și, privind departe, spre zările înnegurate, a urlat din toți bojocii: „Burghezie!”
Pe Pericle Gheorghiu – despre identitatea căruia bătrânii cartierului relatau, nesiguri pe ei, că ar fi făcut niște case în zonă – era mai liniște decât în învecinatele cimitire Bellu și Evreiesc. Locatarii, majoritatea născuți și crescuți acolo, erau discreți, ivindu-se rar la drum din curțile lor înguste, pitite după garduri înalte, protejate, uneori, la rândul lor, de sârmă ghimpată sau de viță de vie (după spiritul fiecăruia).
Foto: Walk&Shoot
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
