X

Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații

27 Mai 2016 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Anul dispărut. 1989”. Teatrul Mic
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „After Hours”. Teatrul Național București
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Fata din Curcubeu”. Godot Cafe Teatru
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Eu. O casă de păpuși”. Teatrul Odeon
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Familie de artiști”. Teatrul de Comedie (un spectacol al Teatrului Nottara)
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Maskar”. Centrul Educațional Replika
  • Teatru: 7 spectacole și tot atâtea spații
    „Radikal”. Green Hours

4,67 rating / 3 voturi
Review Merg.In

Înainte de închiderea stagiunii curente, cât încă mai putem merge la teatru, Merg.În vă recomandă șapte spectacole și tot atâtea spații din București care merită să nu le ratați.

 

Teatrul Mic: „Anul dispărut. 1989”

Coborând din Calea Victoriei pe Constantin Mille, fostul Sărindar, vezi la numărul 16, în fața Teatrului Mic, o mulțime de oameni care așteaptă să intre la spectacolul „Anul dispărut. 1989”. În foaierul teatrului, unul dintre actori întâmpină publicul împărțind bilete pe care sunt scrise numere. Ești întrebat dacă vrei să iei parte la jocul lor. Mai târziu, de pe scenă, actorii vor rosti uneori la întâmplare numere, iar spectatorii care le dețin vor trebui să răspundă feluritelor întrebări: „Tu ce făceai la Revoluție?” sau „Ce îți amintești din anul 1989?”. Te ridici în picioare și spui, dacă numărul tău este extras. Numărul meu a fost extras, însă eu am tăcut.

Teatrul Mic are o atmosferă primitoare în care se întâlnesc oameni de toate vârstele. Și apoi, cumva, acest spectacol reia și istoria acestui teatru, pentru că la realizarea lui au contribuit amintirile din comunism ale întregii echipe. Îl poți auzi pe Gheorghe Visu sau pe Maria Ploae rememorând cumva detalii întâmplate aici înainte de '89, din care nu lipsesc reșoul la care se încălzeau sau își încălzeau sandvișurile cu parizer, nici șobolanii care uneori traversau sala. Decorul te întoarce în timp, mobilierul, televizorul cu mileu, telefonul cu fir, bibelourile, totul e acolo, căci odată cu „Anul dispărut. 1989” pătrunzi într-o altă lume, aceea încheiată în decembrie 1989, dar încă neuitată, o lume în care iarna era frig, inginerele își mai prindeau în patul conjugal soții cu alte femei, olimpicele se puteau îndrăgosti de derbedei – acei băieți nesupuși regimului, mamele puteau aranja avorturi așa cum numai ele știau, pentru că fiecare cunoștea pe cineva, oamenii „se ajutau”, copiii se jucau pe șantiere, purtau papioane și costume de pionieri, mestecau gume Turbo, jucau Frunza, pedalau biciclete Pegas, iar unii, cu mătuși în străinătate, aveau chiar și blugi sau pantofi Adidas. Acest spectacol nu este despre Revoluția din decembrie 1989, deși se va ajunge și la ea, însă abia după ce totul va fi rememorat, după ce pe un ecran se vor derula în fața ta, spectatorul, principalele evenimente ale acestui an, iar de pe scenă personajele îți vor spune o poveste alertă, în care la final își face loc chiar și un individ straniu, un muncitor cu un ochi de sticlă, o apariție simbolică.

Cu un text de Peca Ștefan și o regie de Ana Mărgineanu, „Anul dispărut. 1989” îi are în distribuție pe Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei și o are pe Ilinca Manolache, într-o interpretare puternică, pentru care primea în acest an Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

 

Teatrul Național, Sala Mică: „After Hours”

Teatrul Național din București poate părea, în urma renovării, un labirint la capătul căruia, în Corpul A, găsești Sala Mică, special concepută pentru experimentele teatrale ale tinerei generații, incluse în Programul 9G la TNB, ce reunește spectacole ale noii generații. După cum îi spune și numele, sala are o capacitate redusă, de până la 150 de locuri, cu scaune montate pe gradene retractabile. Publicul pe care îl vei întâlni aici este mai ales tânăr, iar poveștile expuse pe scenă vorbesc mai ales despre noi – cei de acum, cu dilemele noastre și problemele care ne consumă. Un astfel de spectacol este și „After Hours”, de Radu Iacoban, cu Cătălin Babliuc și Conrad Mericoffer/Anghel Damian.

S-ar părea că la baza acestui spectacol este un început de banc: „Doi tipi intră într-un bar”. De aici, într-o manieră comică și în fața a mai multor pahare, vor dezvolta un dialog absurd și hilar, ca în zilele noastre, despre femei, mașini, literatură, bani, vicii și câte și mai câte. Unul este băiatul rău, carismatic și sigur pe el, celălalt – tipul tocilarului cu un job de bon ton, un stil de viață sănătos și o viziune teoretic corectă. Doi indivizi diametral opuși se întâlnesc, așadar, într-un bar, etalându-și unul în fața altuia (și în fața publicului!) poveștile, dinspre superficial spre regăsire, trecând prin gelozie sau depresie, pe măsură ce paharele se golesc, însă întâlnirea lor nu este una întâmplătoare, finalul răstoarnă situația, accentuând și comicul, și drama.

 

Godot Cafe Teatru: „Fata din curcubeu”

La Godot Cafe-Teatru, pe strada Blănari numărul 14, atmosfera e una relaxată, spectacolele se privesc din fața unui pahar de vin sau a unei băuturi calde, după gust, iar cafeneaua este mai mereu plină atunci când sunt reprezentații. Publicul e divers, nu există dress code, nici snobismul încă întâlnit în unele teatre. Aici am văzut într-o zi de duminică „Fata din curcubeu”, de Lia Bugnar, în interpretarea actriței Ilona Brezoianu. „Fata din curcubeu” e un monolog aparte, la care râzi și plângi, ascultând o destăinuire stranie a unei prostituate care obișnuiește să-și primească zilnic clienții în Cinematograful Curcubeu. Încă jucat de actrița Tania Popa la Teatrul Național din București, spectacolul îți apare într-o nouă variantă pe scena de la Godot. Înnebunitor de talentată, Ilona își întâmpină publicul cerând fiecăruia un leu, apoi se dezlănțuie într-un uragan de cuvinte ca desprinse dintr-un poem, cântă și dansează și plânge, rostind destinul unei fete sărace, a cărei soră a murit pe un lac înghețat, ai cărei părinți au murit de asemenea, iar ea viețuiește parcă alături de actorii din filme și de o pisică vagaboantă. Mergreți, mergeți la Godot, „Fata din curcubeu” vă așteaptă acolo și în această sâmbătă (28 mai 2016).

 

Teatrul Odeon: „Eu. O casă de păpuși”

Teatrul Odeon îmbină poate ca niciun altul atmosfera de teatru vechi și nou. Pe Calea Victoriei, la Odeon, în fața intrării, înaintea spectacolelor, poți admira doamne în vârstă, purtându-și cu eleganță coafurile și pantofii de epocă, dar și tineri cool, fete cu părul roz și hipsteri veniți pe biciclete pliabile. Și tot la Odeon, acolo unde cândva se afla Naționalul bucureșteam, poți vedea un spectacol de o feminitate aparte: „Eu. O casă de păpuși”, de Henrik Ibsen, cu o regie de Carmen Lidia Vidu. În rolul Norei, actrița Aura Călărașu este o apariție deopotrivă puternică și delicată, invocând conflicte personale într-un registru al dramei, peste care se suprapun proiecții video, muzică live, detalii de film noir; e multă încărcătură emoțională și e multă singurătate, într-o confesiune cât se poate de personală prezentată într-o manieră care mixează metode teatrale dintre cele mai noi, ca într-un carusel hipnotic, amețitor, la care iei parte.

 

Teatrul de Comedie: „Familie de artiști” (un spectacol al Tetarului Nottara)

Îmi plac teatrele care au și un bar al lor. Nu sunt multe astfel de teatre în București. În Centrul Vechi, barul „La Comedie” este aglomerat înaintea oricărei reprezentații. E zgomot, e forfotă și apoi totul se mută în foaierul teatrului, unde atunci când am văzut spectacolul „Familie de artiști”, în regia lui Alexander Hausvater, ni s-au împărțit broșe roșii, rortunde precum bulinele de risc seismic, cu Teatrul Nottara, amintind de faptul că vedeam aici un spectacol de-al teatrului de pe Magheru, al cărui spațiu fusese recent închis. Ca o ironie, spectacolul pe care îl vedeam era despre o casă care urma să fie demolată, lăsând pe drumuri o familie de artiști, o familie ciudată, numită Finochietto, care trăia într-un Buenos Aires în curs de extindere, ce-și demola clădirile pentru a face loc autostrăzilor. Însă artiștii Finochietto continuă să trăiască în felul lor în timp ce așteaptă demolarea ruinelor în care își duc viața: ei cântă, scriu versuri, pictează, ghicesc în stele fără să-și piardă speranța că într-o zi numele lor vor sta lângă cele ale artiștilor adevărați, ale căror spirite le populează casa. Până când în prag va apărea un funcționar al primăriei. Artiștii vor pleca. Nouă ni se va spune să evacuăm sala, se trecuse deja la demolarea locuinței, am ieșit și nimeni nu a aplaudat. Afară, în fața teatrului, actorii (printre care Florina Cercel, Victoria Cociaș, Ioana Calotă, Ion Haiduc) ne făceau cu mâna dintr-o mașină. Plecau. Abia atunci oamenii au aplaudat.

 

Centrul Educațional Replika: „Maskar”

În cartierul Tineretului, pe strada Lânăriei, la numărul 93, Centrul Educațional „Replika” este un spațiu destinat mai ales publicului tânăr. Spectacolele de aici au o notă educativă și vorbesc de obicei despre acum. Cei care veniseră să vadă „Maskar” în acea după-amiază călduroasă formaseră grupuri în care vorbeau, cineva trecea pe la fiecare grup împărțind broșuri sau prezentând programul Centrului. Înainte de a intra în sala mică și a-și ocupa locurile, tinerii priveau expoziția derulată aici – tablouri vii în culori tari. Scrisă de Mihaela Michailov, piesa spune istoria romilor din Câmpia Română, din orașe precum Turnu Măgurele sau Alexandria. Katia Pascariu și Viorel Cojanu sunt protagoniștii acestui spectacol din care afli că în limba romani nu există cuvânt pentru fericire. Tot aici, poți asculta gândurile unei bătrâne țigănci, conform cărora mămăliga unește, în timp ce farfuriile dezbină oamenii. Pentru această bătrână, atât de convingător jucată de Katia Pascariu, merită să căutăm „Maskar”. Femeia trăiește singură, în spatele unui gard înalt, ridicat de vecini, pentru că e romă. Se spune că face vrăji, se spun atâtea și atâtea despre ea. În fața unui copil care într-o zi îndrăznește să sară gardul înalt pentru a-și recupera mingea, bătrâna își rememorează crâmpeie de viață, cu lagărele, cu măritișul, cu nedreptățile la care, de-a lungul anilor, a fost supusă alături de toți ai ei. Nu știi când, ai ajuns acolo, în curtea casei unei femei singure, de etnie romă, din orașul Turnu Măgurele. Însă nici prin gând nu-ți trece să pleci. De reținut: în limba romani, „maskar” înseamnă „între”, iar cuvântul are aici rolul de a sublinia o punte între două culturi și între două lumi în permanentă legătură și în permanentă neînțelegere (dar nu neapărat): aceea a românilor și a romilor.

 

Green Hours: „Radikal”

Ne întoarcem mereu la Green Hours, oricâte spații de teatru independent s-ar deschide în oraș. Ne place să stăm în barul de la Green și să bem cafele tari înaintea spectacolelor, la fel cum apoi, la final, nu plecăm grăbiți spre casele noastre, ci ne oprim la terasa cu mese înghesuite pentru cine târzii. Stând de vorbă cu regizori sau cu actori, nu puțini sunt cei care își amintesc de felurite întâmplări petrecute aici. Cu un pahar de vin în față, am văzut într-o seară „Radikal” (text: Sever Bârzan; regia: Dora Bârzan), cu Ștefan Huluba, Bogdan Costea, Eduard Cârlan, Mihai Munteniță, Iulia Verdeș și Olivia Niță. Acești actori tineri și nonconformiști aduc în mijlocul Bucureștiului, pe Calea Victoriei 120, chiar nazismul. Ei formează un grup, iar grupul lor citește cărți naziste și salută în stil nazist. Grupul acela are reguli naziste și apucături naziste. Publicul râde. Grupul naziștilor poartă maiouri albe și pantaloni negri și bocanci și pare să creadă în misiunea lui. Dar poate că totul nu-i decât înșelătorie, comedie, parodie. Ca spectator, deși vei găsi spectacolul extrem de amuzant, ne vei fi ocolit nici de emoție, pentru că în spatele grupului din fața ta se ascund mici istorii personale care par a elucida misterul apariției unei astfel de găști. Dar principalul scop al spectacolului pare să fie, totuși, comicul, care sporește pe măsură ce minutele se scurg, culminând cu scena în care grupul naziștilor atacă dugheana unei țigănci florărese (Iulia Verdeș). Atunci să vezi râs! Râzând, oamenii ies și ocupă mesele terasei. E vară.

 

 

Comentarii