X

Povești de București

27 Iun 2016 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Povești de București
    Demolarea mânăstirii Mihai-Vodă în 1985 (sursa: Arhivele Naționale ale României), imagine din volumul „Bucureștiul meu”, ed. Humanitas, 2016
  • Povești de București
    „Bucureștiul meu”, ed. Humanitas, 2016, preț: 45 lei

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In

De pe Dealul Filaretului până în Cotroceni și de acolo în Piața Amzei și mai departe, spre periferii, Bucureștii își întind mrejele într-un joc al amintirilor de demult și al impresiilor de-acum, în pagini de carte semnate de Neagu Djuvara, Mircea Cărtărescu, Adriana Bittel, Andrei Pleșu și atâția alții.

 

Apărut în această vară la editura Humanitas, volumul colectiv „Bucureștiul meu” este o incursiune plină de farmec în orașul de acum și de altădată, cu străzile și mahalalele lui, cu istoria-i pe alocuri stranie, cu toate cusururile și micile capricii ale unei urbe devenită întâmplător capitală, cu cafenelele îmbâcsite de fum de țigară, cu cartierele-dormitor, cu tramvaiele trecute în literatură, cu toate câte se desprind din gândurile fiecărui autor construind un oraș-puzzle, un oraș-șotron în care ca cititor nu te vei sătura să sari dintr-un pătrățel în altul. Pentru că, iată, la doi ani de la apariția volumului „Casele vieților noastre” (ed. Humanitas, 2014), suntem în fața unei noi antologii în care Bucureștiul scriitorilor și nu numai își deapănă poveștile.

Mai jos, am strâns laolaltă câte un fragment din fiecare text descoperit în „Bucureștiul meu”.

 

Șerban Cantacuzino: Două orașe distincte

Astăzi Bucureştiul este format din două oraşe distincte. Această schimbare a fost înfăptuită, în ultimii ani în care a deţinut puterea, în modul cel mai brutal posibil, de către Nicolae Ceauşescu. Dubla lui ambiţie a fost, pe de o parte, să restructureze Bucureştiul dotându-l cu servicii demne de o capitală modernă şi, pe de altă parte, să imortalizeze Epoca de aur a regimului său prin construirea unui centru civic monumental. Din nefericire, a urmărit acest al doilea obiectiv în detrimentul primului. Doar metroul a fost construit; conductele de apă şi electricitate, canalizarea şi drumurile au fost neglijate, astfel încât în momentul prăbuşirii dictatorului Bucureştiul arăta ca un oraş din Lumea a Treia.”

 

Horia-Roman Patapievici: Bucureștii – crochiu de oraș

Bucureștiul este un oraș pe care l-au făcut capitală indiferența locuitorilor și nepăsarea ocupanților. Nu are nimic din orgoliul orașelor care cuceresc și nici din dramatismul celor care se află sub ocupație. O bunăvoință indolentă și un farmec al vieții lipsit de mari adâncimi, în tonalitate minoră, reprezintă formula sa dominantă.”

 

Anamaria Smigelschi: Strada Clucerului

Unde o ia tramvaiul la stânga spre mănăstirea Cașin, strada Clucerului vine din spate și se întâlnește cu bulevardul Mareșal Averescu. În locul acela se formează un triunghi cu Stolnicului, o parcelă cu câteva vile și un mare loc liber ce mai întâi fusese arendat de un tip care-l îngrădise cu sârmă ghimpată și trăia într-un bordei cu horn scufundat între plante, apoi devenise loc de joacă pentru foarte mulți copii din cartier, pe urmă maidan mizerabil și parcare abuzivă. Acum e din nou îngrădit cu gărduleț de fier-beton vopsit în verde, cu două portițe secrete știute doar de stăpânii câinilor cărora pare a le fi destinat de către primărie.

Casa noastră era chiar alături (...).”

 

Andreea Răsuceanu: Acolo și atunci a fost paradisul

Când plecam din strada Stejarului spre centru, lumea era cu totul alta. Începea să fie alta imediat ce treceam de Delea veche, Țepeș Vodă, Foișor. Centrul era ceva grandios, uriaș, neînchipuit de important, mai ales că părea rezervat doar celor mari. Oricum, Bucureștiul se desfășura pe înălțimi atunci, totul era foarte înalt: clădirile, oamenii, leagănele din parc.”

 

Dan Petrescu: O plimbare prin Cotroceni

Frumos era însă că, pe vremea aia, pe străzile Cotroceniului se putea întâmpla să o vezi pe regina Maria, ieșită la plimbare, ori să te întâlnești cu poetul Ion Minulescu, care stătea vizavi de intrarea la Palat, în blocul profesorilor, unde era vecin cu Liviu Rebreanu. Criticul literar Șerban Cioculescu locuia puțin mai încoace, pe Turnescu.”

 

Gabriela Tabacu: Scrisoare pentru Pindri, Montzi și Áli

La colțul străzii Mendeleev, după un șir de case nu prea grozave, înșirate brambura, ca niște dinți rari într-o gură de babă, se deschide, doldora de mărfuri din cele mai felurite, rătăcite printre oameni, păsări, câini albine și muște, într-o zarvă care te năucește complet, nesfârșita piață a Amzei. Cine să fie Amza ăsta nu cunosc.”

 

Ioana Nicolaie: O zi perfectă pentru Ateneu

Prima dată l-am văzut în clasele mici, într-o revistă îngălbenită din podul bunicului, inundat de cerneluri crem și sub unul dintre puținele ceruri colore ale vremii. În el se înfoia muzica, pe tavanele sale muze felurite inventau sunete, sălile nu puteau fi decât uriașe, cu scene înalte cât două porți de handbal, iar undeva, în fața clădirii în formă de tort, trebuia să se afle statuia lui Mihai Eminescu. Bunicul o văzuse odată, când fusese la București, iar apoi ne tot povestise despre ea.”

 

Monica Pillat: Bucureștiul dintr-un album al anilor '50-'60

Cum ajungeam de obicei în Militari către amiază, fratele bunicii ne întâmpina cu masa pusă în grădină și cu grătarul încins, pe care nevasta lui perpelea mititeii și fripturile. Până când erau gata bucatele, soarele scăpăta de după coroanele merilor în floare și cerul se umbrea treptat în înserare.”

 

Tatiana Niculescu Bran: Străzile mele

Exploram împrejurimile luând ca punct de reper blocul nostru cu trei scări. Savanele dintre blocuri, zgomotul bulevardului Nicolae Grigorescu din apropiere și o sifonărie care mi se părea culmea dezvoltării tehnologice erau borne până la care mă puteam aventura fără să-mi fie teamă că mă rătăcesc. Fiecare asemenea călătorie se încheia cu o poveste. Ne strângeam pe banca din fața blocului și spuneam fiecare ce mai aflaserăm despre cartier. Desigur, împănam aceste relatări cu diverse episoade cu totul fantasmagorice despre poștașul care fură scrisori și le arde pe acoperișul blocului, despre domnul de la trei, fost primar pe vremuri, care iese pe-afară la miezul nopții și fumează pe banca noastră, despre vecinul care poartă peruci și are mai multe identități, despre fetița de la parter care a primit gumă de mestecat din străinătate și e urmărită, despre călugărița șchioapă care a fugit de la mânăstire și s-a mutat în blocul nostru...”

 

Andrei Crăciun: La noi, în mahala

La noi, acasă, vara, cetățenii se dezinhibă bine cu o berică la doi litri și atunci își scot scăunelele de plastic și măsuțele mici, moromețiene, aduse aici de generațiile trecute, dintr-un mediu foarte rural, se scot tablele, se încing zarurile, domni înveșmântați doar în maieu și bermude (e caniculă, mereu e, căldură mare, monșer!) joacă enorm. Sunt partide care, pur și simplu, nu se sfârșesc niciodată. Există suspiciuni că simpatiile și antipatiile câștigate la table se transmit către fii și, mai târziu, către nepoți, într-un lanț al slăbiciunilor care durează de la întemeierea mahalalei, ba chiar dinainte.”

 

Andrei Pleșu: Bucureștiul neiubit

Lipscanii anticipează un scenariu posibil al dezastrului dâmbovițean: vom cădea, semiadormiți, sub nivelul pitorescului, vom bea ultimul șpriț lângă zidul unei vespasiene improvizate, vom asuda printre dejecții, legănați de manele, în interminabile, toride nopți de vară. O să ne placă. Ne vom savura asfințintul ca pe o formă de libertate. Vom bâigui câte ceva despre Europa și-i vom întoarce definitiv spatele, căutând răcoarea incertă a vreunui perete igrasios.”

 

Ioana Pârvulescu: Mi-am lăsat pașii să aleagă drumul

Vara, în iulie, când Bucureștiul fierbe în suc propriu, când gunoaiele duhnesc în aerul lipicios, neclintit de vreo adiere, când cerșetorii se întind ca florile de mucegai de-a lungul bulevardelor și prin piețele orașului, iar parcurile sunt împodobite cu resturi de mâncare și cutii de bere, sunt puține șanse să te ia prin surprindere frumusețea. Și totuși, am avut norocul să trăiesc cândva o senzație care mi-a șters dintr-odată de pe ecranul ochilor toată mizeria. A scăpat din arșița zilei, izbitor de frumoasă.”

 

Marius Constantinescu: Cioburi de mozaic

Vara e mascată de verdele copacilor, care, la rândul lor, mușamalizează agresiunile vizuale ale panourilor publicitare, trântite fără nicio noimă estetică. Bucureștiul se colorează în soare și se pleoștește sub nori, poate să aibă parfum toamna și idiosincrazii în orice anotimp.”

 

Adriana Bittel: Palimpsest

La ocazii, mama cumpăra prăjituri de la cofetăria Anghelescu de lângă Universitate, care, sub numele Albina, a devenit cafeneaua preferată a studenților în a doua jumătate a anilor '60, de relativă deschidere. Chiuleam acolo de la cursuri plicticoase, la o cafea cu multe țigări, ba uneori plecam de la seminar cu asistenți cu tot, pentru colocvii informale, udate de băieți și cu câte un coniac (mic). Neuitatul Cornel Mihai Ionescu își lua unul mare.”

 

Corina Ciocârlie: Aiurea-n tramvai

Ianuarie 1987. În Bucureștiul meu sunt – 18°C. În garsoniera de pe Știrbei Vodă caloriferul e învelit cu două pături să nu crape când o îngheța de-a binelea apa în el. Ceasul deșteptător, marca Victoria, e pus să sune la 4 și 20'. Mă cheamă patria, mai precis jumătatea de normă la Liceul industrial nr. 2 Slobozia, profil construcții și instalații în construcții. De trei ori pe săptămână, patru clase de analfabeți îmi scuipă semințe de dovleac pe catalog și-mi povestesc despre Dante și soția lui, Petrarca.”

 

Dan C. Mihăilescu: Să te bucurești în mintea copiilor

Am apucat malurile de pământ ale Dâmboviței, pline de arțari falnici și sălcii bogat înscorburate. Patru ani de-a rândul, între 1972 și 1976, pe când îmi așteptam zilnic și efervescent iubirea (viitoarea soție) în fosta Piață a Senatului (actuala Piață a Națiunilor Unite), m-am holbat aiurit la șobolănimea rulând în raliuri teribile prin labirinturile infinite de sub linia tramvaiului.”

 

Mircea Cărtărescu: Bucureștiul meu

Un complex dragoste–ură mă leagă de orașul în care mi-am trăit întreaga viață, ca de orice obiect pe care îl recunosc ca neavând realitate, ci existând cu totul în adâncul creierului meu. Uneori, întinderea asta de teren de construcții și șosele îmi pare hidoasă, asemenea aparatului de metal pe care Freud l-a purtat timp de unsprezece ani în gură, în loc de palat, alteori văd în el o Mandală peste care mă aplec cu atâta concentrare, încât simt cum antenele și paratrăsnetele din vârful Televiziunii, Inter-ului și Casei Presei îmi zgârie retinele.”

 

Neagu Djuvara: Amintiri din anii '20, impresii din anii '90

Trei zile după nașterea mea, au venit deasupra Bucureștilor zeppelinurile germane cu bombe, de a coborât lumea îngrozită prin pivnițe. Așa am intrat eu în viața activă. Apoi a urmat refugiul în Moldova. Tatăl meu, ieșit șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, era mobilizat, căpitan la geniu, deci nu în linia întâi a frontului – și totuși a murit sub uniformă, în 1918, în cumplita epidemie de gripă spaniolă.”

 

Radu Paraschivescu: Istoria face trotuarul pe străzi

Vigilența părintească rămăsese la aceleași cote, deși eram pe punctul să termin facultatea și aveam destul discernământ ca să nu-mi dau drumul la gură în medii nesigure. Oricum, până și un candid ca mine se dumirise cu privire la sluțirea onomastică a orașului. Până și un candid ca mine ajunsese să se sature de străzi și bulevarde care să se cheme Serghei Kirov, Alexandru Moghioroș, Gheorghi Dimitrov sau Iosip Broz Tito.”

 

 

 

 

Comentarii