Hanul lui Manuc

 

 

Hanul lui Manuc sau Hanul Manuc (strada Franceză nr. 62-64) este unul dintre cele mai importante monumente istorice din București. Întemeietorul său a fost Manuc Bei (Manuc Mârzian), născut în anul 1769 la Rusciuc (în nordul Bulgariei).

În anul 1806 a început construcția hanului pe terenul ce aparținuse înainte Curții Domnești și a fost finalizată în anul 1808. În prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost un loc celebru datorită multiplelor legende, zvonuri, dar și adevăruri spuse despre întemeietorul său foarte înstărit, Manuc Bei, mai ales datorită faptului că acesta era implicat în politică.
 

Pe 26 mai 1812, în Salonul Voievodal, s-a semnat pacea de la București, terminându-se, de asemenea, și războiul ruso-turc. După terminarea războiului, Manuc Bei decide să se mute cu familia la moșia sa din Hîncești (Republica Moldova), iar din cauza distanței, nu s-a mai putut ocupa de han, hotărând să îl vândă. Din păcate, moare în împrejurări stranii, înainte de a găsi cumpărător. Se speculează că pe 20 iunie 1817 a murit într-un accident de călărie, dar acest fapt nu a fost confirmat niciodată, moartea sa fiind în continuare învăluită în mister.
 

După moartea lui Manuc Bei, hanul a fost administrat de o epitropie din care făcea parte și soția defunctului, iar în 1827 hanul a fost luat în arendă de către Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu. După această dată, hanul a mai fost vândut și cumpărat de multe ori, ajungând să fie în proprietatea statului, din 1949 pâna în 2006.

Ultimul său deținător privat, Constantin Șerban Cantacuzino, a câștigat în instanță, în anul 2006, dreptul de proprietate, după un proces ce a durat aproape zece ani.

În anul 2007 a fost închis pentru renovări, fiind redeschis în iulie 2011. De-a lungul timpului, Hanul lui Manuc a mai fost renovat în 1848, 1863, intre 1966 și 1970, și 1992.
 

Hanul lui Manuc poartă amprenta stilului arhitectural brâncovenesc, dar Manuc a vrut să îi dea și o tentă romantică, deoarece nu-și dorea ca hanul să aibă aspect de fortăreață. Hanul avea 23 de prăvălii la parter, 10 magazii, 15 pivnițe, numeroase camere pentru servitori, un tunel în care încăpeau 500 de persoane, mai multe bucătării, 107 odăi la etaj (pentru oaspeți), o cafenea în curtea interioară, grădină cu fântână arteziană și un chei de piatră pe malul Dâmboviței, unde se putea lua masa.
 

Fântana arteziană din gradina curții interioare era singura din România, la vremea aceea. Hanul era foarte popular chiar și în afara României, astfel încât cei care călătoreau pe Dâmbovița se opreau întotdeauna să doarmă cel puțin o noapte la Hanul lui Manuc.

Cei care petreceau cel puțin o noapte aici aveau acces la vin, rachiu și bragă din pivnița hanului, iar ca feluri de mâncare, cele mai servite erau potrocul de găină și friptura de miel, iar la desert halva, vată pe băț și sarailie. Între mese, oaspeții se mai delectau cu narghilea și ceai verde.

Hanul a impresionat întotdeauna datorită imenselor porți de fier, numeroaselor geamuri atât mari, cât și mici, scărilor masive din lemn, dar și datorită balcoanelor impunătoare. Atmosfera „haiducească” a atras întotdeauna clienți și turiști, acest lucru rămânând valabil până în zilele noastre.

Cele mai impresionante construcții ale hanului au fost (și sunt și astăzi), cerdacul, sau veranda, o galerie deschisă mărginită de stâlpi din lemn (acesta se întinde pe etajele 1 și 2 ale hanului), salonul voievodal, cu tavan înalt și candelabre strălucitoare, crama și sala mică a hanului, deși mai mică, la fel de impunătoare și maiestuoasă ca salonul voievodal.