În dimineața aceasta, uitându-mă pe geam la zăpada deja așternută și la fulgii care continuau să cadă, mi-am amintit de iernile de care-mi povesteau bunicii, ierni de demult, în care ieșeau în fața casei „să dea zăpada”, înaltă aproape cât un om. Și uite așa, am început să mă gândesc la iernile grele de altădată. Apoi am luat de pe un raft al bibliotecii cartea „În intimitatea secolului 19”, de Ioana Pârvulescu, și am căutat acele pagini care consemnează gerurile bucureștene dintr-un secol trecut. Cum trăiau pe atunci oameni? Iată!
„Iarna, bucureștenii trec alte probe sportive: lacul îngheață (n.r.: din Cișmigiu) și se umple de patinatori corect îmbrăcați, doamne cu gulere de blană și cu rochiile lor până la gheață, iar domnii cu palton și pălărie. În anul când ofițerul Roos (n.r.: faimosul călător suedez) vine prima dată în România, 1883, la 9 ianuarie, pe un ger bun pentru patinaj, se organizează un concurs bărbătesc cu mai multe probe: iuțeală, figuri, înconjurul lacului de două ori cu drapelul în mână și proba de rezistență, adică trei tururi ale lacului. Între organizatori – unii dintre ei și participanți –, numai oameni respectacbili: domnul Constantin Boerescu, doctor în drept la Paris și deputat, maiorul Vlădoianu, domnii Iancu Lahovary, Mihail Suțu, Ion Stavri Brătianu, Emil Costinescu (bun prieten cu C.A. Rosetti) și Docan. Între arbitri, și un general, cunoscutul Nicolae Haralambie, care fusese colonel în locotenența domnească în anul de cumpănă 1866. Câștigătorii sunt maiorul Vlădoianu la patinaj-viteză, L. Edouard la figuri, Tilică Orăscu la vânătoarea drapelului și arhitectul-inginer Nicolae Cuțarida la proba de rezistență. Un public foarte numeros, care a plătit și bilet de dragul spectacolului sportiv, umple malurile lacului înghețat și-și încurajează favoriții. În ciuda gerului, bucureștenii se distrează”, scrie Ioana Pârvulescu pornind, cel mai probabil, de la însemnările suedezului Roos.
Și apoi, mai sunt faptele diverse, menționate în publicațiile vremii...
Fapte diverse
„Direcția generală a teatrelor ne înștiințează că în serile de 10, 24, 31 ianuarie și 7, 14, 21 februarie se va da în sala Teatrului Național baluri mascate.
Sâmbătă, 17 ianuarie, Societatea Elisabeta Doamna va organiza un bal cu tombolă la Teatrul Național. Se fac vânzări de flori și objecte în folosul săracilor. Bilete se pot procura din Strada Colții 38, la Cancelaria Eforiei Spitalelor Civile.
Sâmbătă, agenții poliției au găsit un om mort pe marginea gârlii, în fața casei Halfon (Calea Șerban-Vodă).
Tot în acea zi, pe la orele 8 seara, vizitiul domnului Adolf Cantacuzin, prin două focuri de revolver a rănit pe bucătar la o mână și la un picior. Vizitiul a dispărut, bucătarul a fost dus de urgență la spitalul Filantropia.
Mâine, miercuri, la 8 ore seara, în sala cunoscută a Universității, Domnul Titu Maiorescu va reîncepe prelegerile d-sale asupra logicei și aplicărilor ei.
În sfârșit, răufăcătorii care scoseseră șinele drumului de fier de la Sârbești au fost prinși. Stau în temnițele Galațiului.
Zilele acestea a apărut în București o revistă mensuală a studenților în medicină, Spitalul. (...)
În ziua de 12 curent viscolul a fost grozav de tare...
Opera merge rău. Direcțiunea a suprimat abonamentele pair pentru că nu erau decât 9 loji abonate și nu va da decât 3 reprezentații pe săptămână (...).” Sunt câteva dintre știrile vremii selectate de autoare, din care ne putem face o idee despre distracțiile, dar și despre nenorocirile cotidiene.
Bucureștiul de zi cu zi
Și iată cum arăta orașul cel de toate zilele, văzut totuși, din lumea bună: „Ceilalți bucureșteni, cei care nu apar în amintirile lui Topchi-Roos și nici în Timpul, cei care nu sunt nici redactori ai știrilor, nici membri ai Camerei, nici măcar vizitii criminali sau bucătari victime, se regăsesc totuși în gazetă prin evenimentele zilnice ale orașului lor, ale orașului care, la fel ca locuitorii lui, își trăiește agitat viața, pe ani, pe luni și pe zile. Lui Alecsandri i se pare, într-un februarie geros al aceluiași 1881, o viață lipsită de griji: La București lumea se distrează mai mult ca oricând, în ciuda amenințărilor termometrului; se dansează peste poate, ca de altfel în toată Europa, după cum spun ziarele. Și Topchi crede că e o viață foarte plăcută: Bucureștii și-au dobândit reputația, nu tocmai uzurpată, de a fi capitala cea mai amuzantă din Europa. Este în aceasta, poate, o anumită exagerare, dar, păstrând toate limitele, faptul este în fond adevărat. Nu numai că acest oraș zvâcnește de animație și de veselie, dar chiar și societatea sa oferă trăsături de moravuri ce pot părea curioase în ochii unor occidentali.”
Pe atunci, Anul Nou...
„Anul bucureștean arată cam așa. În seara primei zile, obicinuitul bal domnesc, descris apoi cu lux de amănunte în ziare: la orele 10 seara Altețele regale își fac apariția în salonul Gobelinilor unde primesc felicitările corpului diplomatic străin. De aici trec în salonul alb unde se află înaltele fețe bisericești ortodoxe, catolice etc. Se trece, cromatic, în salonul roșu unde se află bravii ofițeri cu doamnele lor. În fine, Domnul și Doamna își fac intrarea în Sala Tronului unde se primesc felicitările celorlalți invitați și unde, spune gazetarul anonim, Măriile lor s-au întreținut în tot timpul în modul cel mai grațios cu cei presenți. Începe danțul. Abia la unu noaptea s-a servit supeul în sala cea mare și, invitații fiind numeroși, se stă la masă în serii, după uniformă și afinități. Balul s-a sfârșit printr-un cotilion care a urmat cu veselie până după orele trei dimineața.” Așa arătau revelioanele la palat.
La început de an, luni de carnaval
Cum începea, așadar, anul în Bucureștii secolului al XIX-lea? „Ianuarie și februarie continuă tot cu veselie, căci sunt luni de carnaval. Se organizează prin tradiție la teatre, dar și la casele aristocraților. Cum simțul gratuității e destul de mic într-un secol al voinței de a schimba lumea, cele mai multe baluri sunt cu bilet de intrare și tombolă în folosul cuiva: pentru săraci, sinistrați (foc sau inundații), pentru cei de pe front, pentru construcții de tot felul. Adesea, ziarele publică apoi, până la ultimul bănuț, ceea ce s-a strâns și dau seama de cum vor fi întrebuințați banii.”
În concluzie
„În fine, decembrie vine cu emoțiunea gripelor (așadar fiecare să îmbrace haine călduroase îndată ce se simte gripat) și cu frisonul plăcut al sărbătorilor, care țin până la Boboteaza din anul următor. Fastuos marcată în presă, Boboteaza anului 1881 – mai sunt numai două luni până la proclamarea Regatului, în martie – sărbătoarea Botezului Domnului, așadar, începe la 10.30 dimineața. Programul se dă dinainte, pentru ca bucureștenii să poată lua parte la ceremonie: M.S.R. Carol va merge la biserica Zlătari, escortat de un escadron de cavalerie și de diverse alte persoane importante, și va asista la serviciul divin. Va fi apoi o procesiune de la Zlătari până la pavilionul Dâmbovița unde se va săvârși sfințirea apelor: În momentul în care Î.P.S.S. va pune sfânta cruce în apă, tunurile de pe Dealul Spirii vor da obicinuitele salve. Tunurile sunt, în secolul artileristului suedez, echivalentul lumesc al clopotelor. M.S.R. Domnul, înconjurat de statele-majore, va merge apoi pe bulevard, așezându-se înaintea statuei lui Michaiu-Viteazul, unde primește defileul trupelor. Statuia lui Mihai Viteazul, sau Bravul, cum mai e numit prin ziare, devine, încetul cu încetul, cel mai cunoscut reper al orașului.” Mă uit din nou pe geam. Într-o zi de Bobotează din secolul nostru, în centrul Bucureștiului, nu departe de biserica Zlătari de altădată, continuă să ningă.
Sursa: „În intimitatea secolului 19”, de Ioana Pârvulescu, editura Humanitas
