Într-o zi de vară am coborât pe Lipscani, soarele dogorea încă de dimineață, iar acolo unde Lipscanii Noi de altădată întâlneau Brezoianu era o altă lume.
De la Hanul Zlătarilor, în pivinițele căruia se spune că mulți oameni cu stare și-ar fi găsit sfârșitul, traversăm Calea Victoriei și coborâm pe Lipscani. . .
. . . Bucureștiul interbelic își întinde pe Lipscanii Noi anticariatele de unde Iorga își cumpăra odată cărți, trec dinspre Dâmbovița sacagii cu sacalele lor de apă pe care uneori ei o oferă gratuit trecătorilor, dacă cineva a ales să-și facă astfel pomană, un berbec găsește singur la ore fixe drumul prin oraș și se oprește la o anumită cârciumă, de aici va porni apoi o poveste urbană, noi îl lăsăm în urmă și coborâm spre Tipografia Energiea, mai bine zis spre Stabilimentul de Arte Grafice Energiea, dar e un nume prea lung, nici urmă de barul hip din zilele noastre, tot ce vedem e acest stabiliment ridicat între 1912 și 1915, un imobil de raport, jos – tipografie, sus – locuințele angajaților, e mult de atunci, însă în barul de azi încă poți vedea o mașină de îndoit cotoare și trei cărți ieșite de sub prese în vremea aceea, nu trebuie decât să știi să te uiți, dar puțini mai știu să se uite în zilele noastre, și mai puțini își mai amintesc că după 1923 și până în Al II-lea Război Mondial proprietarul clădirii schimbase destinația parterului și deschisese aici felurite prăvălii, o croitorie, o șoșonerie, o ceasornicărie, o băcănie și o cafenea, cine își mai bate azi capul cu astfel de lucruri, apoi, să fi fost pe vremea războiului, se redeschid și câteva tipografii care aparțineau Imprimeriilor Statului, chiar aici și-a publicat o parte dintre cărți și Mihail Sebastian, scriitor, dar și evreu, mai întâi bun prieten cu Eliade până când credințele politice ale aceluia care a scris Tratatul de istorie a religiilor i-au îndepărtat, e absurd, așa cum stăm noi și privim de la distanță, dar chiar așa a fost, dovezi sunt cărămizile arse care încă se văd pe zidul din dreptul barului cum au rămas de la bombardamentele din aprilie 1944, când clădirea era avariată de incendiu, urmele astea nu s-au mai șters nici în anii '80, când locul se transformase în cantina Ministerului de Interne care-și avea sediul tot aici, însă apoi au venit minerii, era în zilele de 13 și 14 și 15 iunie 1990, și au devastat cantina, multe s-au schimbat de atunci, ba încă și mai multe de pe când strada Brezoianu era cunoscută pentru tinerele ce apăreau la lăsarea întunericului, se întâmpla tot între acele două mari războaie care au schimbat lumea sau cum se mai spune, dar nu despre războaie e vorba acum, ci despre acele fete numite „fiicele plăcerii”, fiice de toată mâna, de bordel, de lux și în câte alte feluri, căci ele au fost cu adevărat, nu sunt o ficțiune, nu suntem într-o proză de Bohumil Hrabal (evitați, provoacă dependență!), exista chiar și un regulament nescris al Primăriei Capitalei ca, odată cu lăsarea nopții, aceste domnișoare de moravuri ușoare, pe care nimeni, niciodată, nu le-a numit domnișoare, să apară doar pe Brezoianu și pe Sărindar, azi Constantin Mille, și să nu îndrăznească să pună piciorul murdar de atâtea păcate pe Calea Victoriei, nici pe Bulevardul Elisabeta, căci pe acolo treceau femeile de condiție, adevăratele domnișoare, dacă înțelegeți, care doreau o căsătorie, și nu se cădea să fie încurcate cu cele care contra-cost ofereau plăceri carnale, fiicele plăcerii rămâneau aici, unde se întâlnesc Lipscanii Noi cu Brezoianu, la Hotelul Palace din dreptul Palatului Universul, e mult de atunci, cine-și mai amintește ieșind pe Brezoianu că se află pe strada vechilor plăceri și că nu departe, ba dimpotrivă, la doar câțiva pași e chiar Strada Silfidelor, căreia în secolul al XIX-lea i se mai zicea și Malul Vestalelor de pe Dâmbovița, tărâmul prostituatelor din București, de fapt, Mahalaua Gorgani, mahalaua celor mai dedate desfrâului, totuși acesta nu este un poem al târfelor de altădată, nici măcar un text inventat de mine, ci numai o istorioară aievea dintr-un oraș care cândva a existat și încă mai există, deși unele lucruri, vedeți bine, s-au schimbat, însă eu vă spun că în ziua aceea de vară a anului 2015 am trecut pe lângă sacagii, tipografii și fiice ale plăcerii...
Text bazat pe informații oferite de Edmond Niculușcă, membru ARCEN, asociație care derulează, printre altele, proiectul Cu bastonul prin București, proiect desfășurat în acest an între 1 august și 13 septembrie.
