O lecţie despre ce înseamnă a visa, a îndrăzni, a reuşi
A renunțat să practice doar medicina și a ales să se dedice celor ce aveau nevoie de ea în alt mod, înființând în anul 2003 Școala Mamei Junior, un loc unde viitoarele mămici erau ajutate, încurajate, informate, susținute. A organizat de-a lungul anilor multe evenimente caritabile pentru diverse cauze, devenind „zâna bună” a celor în nevoie, a demarat diverse proiecte pentru a ajuta copii cu deficiențe neuromotorii. Ioana Vârtosu este o tânără mamă de 36 de ani, care a descoperit reţeta unei vieţi pline de frumos, de satisfacţii, dar cu multă muncă şi dăruire.
Cine este Ioana Vârtosu?
O femeie care, din punct de vedere profesional, se numeşte „cerşetor profesionist”, „certified begger”. Eu spun despre mine că sunt un vânzător de vise, pentru că visez şi apoi încerc să vând visul meu oamenilor din jur, astfel încât să îl punem în practică.
Şi ai găsit oameni până acum care să îţi susţină visele?
Sunt foarte mulţi oameni care vin să îmi susţină visele. Ei sunt dornici de vise mari, le caută, iar în momentul în care văd un vis în mişcare, se alătură acelui vis. Şi bucuria mea este cu atât mai mare cu cât mai mulţi oameni vin alături de mine, pentru că, odată ce vin într-un vis mic, încep să prindă curaj pentru visele lor.
Înţeleg că ai o întreagă „armată” de voluntari?
Da, de exemplu în ultimul mare proiect, cel cu renovarea secţiei de pediatrie a Spitalului „Victor Babeş”, au fost câteva sute de voluntari. Din aceste sute de voluntari, câţiva au rămas să construim următoarele proiecte, care nici măcar nu sunt puse pe hârtie. „Hai să îl construim pe următorul, vrem să mai facem, vrem să ne implicăm”, fără să ştie exact care este visul cel mare.
Povesteşte-ne despre ultimul marea proiect, cel cu renovarea secţiei de pediatrie din cadru Spitalului „Victor Babeş”: cum a început, de ce acolo, a fost greu, a fost uşor?
Am ales Spitalul „Victor Babeş” pentru că fetiţa unor prieteni era internată acolo şi ei s-au oferit să renoveze primul salon. De acolo a pornit ideea de a renova toată secţia. Stăteam pe hol şi îmi imaginam cum avea să fie. Ştiam că banii pe care îi avem sunt infinit mai puţini faţă de cum vizualizam eu că mi-aş dori să arate o secţie şi că ceea ce eu ştiu în materie de construcţii este absolut zero, ca să ştiu de unde să pornesc. Şi au durat câteva săptămâni de frământări, cum încep şi ce fac. După ce am pus anunţuri pentru voluntari, nu se oferea nimeni. La un moment dat ajunsesem la disperare, încotro să merg şi ce aş putea să fac. Mă vedeam renovând singură salon după salon, zugrăvit fiecare în patre. Altă variantă nu aveam. Într-o zi au venit prietenii mei care doreau să renoveze salonul şi ţin minte că discuţiile erau de genul: „Am venit”. „Bine aţi venit, mă bucur că aţi venit. „Ce avem de lucru?” „Cam tot ce ce vedeţi pe aici prin jur”. „Ce material avem?” „Nu ştiu, dar vă duc să vi le arăt”.
Aşa a început renovarea?
Da. Primele două-trei zile i-am văzut că se descurcă şi găseam orice motiv de a pleca şi de a-i lăsa pe ei, pentru că simţeam că nu era de mine, mi-aş fi dorit să pot face ceea ce fac ei, dar simţeam că nu pot. Preferam să fug. Când am trecut la următorul salon (n. r - doar ei patru lucrau), s-au uitat la mine şi mi-au zis: „Știi, dacă facem treabă de mântuială, noi plecăm. Dacă vrei să facem treabă de calitate, rămânem”. Şi gândul meu era: treabă de mântuială, înseamnă să terminăm într-o săptămână, treabă de calitate, terminăm peste câteva luni. O, Doamne! Dacă zic că vreau de mântuială, pleacă şi rămân singură, ca în varianta iniţială; dacă zic că vreau calitate, asta înseamnă efort de acum încolo şi întrebarea e dacă sunt sau nu sunt dispusă. Visul meu era o treabă de calitate, nu de mântuială, deci trebuie să fiu dispusă la acest efort.
Poţi spune că acela a fost momentul hotărâtor, dacă continui sau nu proiectul?
Da, pot spune ca a fost, deoarece atunci am constatat care e timpul necesar de investit în fiecare zi şi mi-am dat seama că nu vreau să-l investesc pe tot, pentru că vreau copil, vreau să am grijă de mine în continuare, la fel cum aveam până acum. Două zile pe săptămână sunt pentru Ioana, sală etc. Şi am zis, ok, dacă reuşim să împărţim programul, în aşa fel încât să pot să mă ocup şi de copil în perioada asta, lucrurile se vor rezolva. Am împărţit noi programul, iar după prima săptămână aveam dureri musculare, ajungeam acasă şi adormeam imediat ce mă întindeam pe pat, nu ajungeam să mă întind pe pat şi mă întrebam cum o să rezist atâta timp, dar organismul s-a obişnuit şi nu m-am resimțit după prima săptămână. După primele două săptămâni, am început să stau la lucru mai mult decât înainte.
Au mai venit şi alţi voluntari?
Da, au venit și alţii şi a început să îmi placă, să nu mă mai simt străină cu ceea ce făceam. După aceea mi-am dat seama că e nevoie de rigurozitate şi program fix ca să terminăm şi că, dacă mai vin voluntari, eu nu mai pot să plec cum făceam în prima săptămână şi trebuie să le arat că pot să lucrez cot la cot cu ei. Aşa că stăteam acolo de la primul voluntar până la ultimul.
Cât însemna asta?
De la ora 7 la ora 23. Între timp renunţasem la tot ceea ce eram eu: mâncare gătită, sport, masaj, timp pentru gândurile mele, Mihai (n.r-băiatul Ioanei). După câteva săptămâni l-am întrebat pe Mihai: mă mai suporţi? Şi el mi-a spus: „Mama, cu sau fără proiectul acesta, eşti aceeaşi”. Între timp a vrut și el să vadă ce fac, a început să îi placă, să vină şi el, în felul acesta timpul pe care îl pierdusem şi nu îl petreceam cu el l-am recâştigat, a venit el la mine, în programul meu. Am avut parte de surprize, oameni care au venit acolo să îmi facă masaj.
Când dăruieşti, primeşti.
Da, cam aşa. Dacă trag linie, programul meu nu s-a schimbat cu nimic, pentru că ceilalţi au venit în programul meu, nu mai încercam să mă adaptez eu programului lor. E adevărat că la început a fost fugă, apoi stat în fund şi plâns că nu vreau, apoi acceptarea şi după aceea hai să facem. La început e foarte greu, apoi începe să îţi placă şi după aceea devine obişnuinţă.
Cum se împăcă mama Ioana cu Ioana „cerşetoarea profesionistă”?
Am avut mulţi ani în care am încercat să îl educ pe Mihai cum am dorit eu, adică să transform lucrurile negative din familia mea în lucruri pozitive, am vrut să fie altfel decât eram eu la vârsta lui: să nu crească cu atât ambiţie, cu atât dorinţă de perfecţiune, să se simtă bine în pielea lui etc. După vreo şapte ani în care totul a fost în direcţia asta, a venit într-o zi Mihai de la şcoală şi a încercat să se justifice de ce nu a luat nota 10. Atunci am conștietizat că toată munca mea a fost degeaba şi că a educa copilul nu înseamnă felul în care îl creşti, ci ce model pot să îi ofer eu.
Şi cum tu erai implicată în tot felul de proiecte, în care reuşita era esenţială, acesta era modelul?
Da, acesta era. Acela a fost un moment esenţial în viaţa mea, de răscruce, în care am stat şi m-am analizat, cine sunt, ce vreau, unde am de muncit, unde ar fi lucruri de îmbunătăţit şi nu m-am mai focusat pe el, ci m-am focusat pe mine. Şi surprizele au venit foarte, foarte repede. Deşi are doar 12 ani, Mihai este un copil independent şi poate că unii părinţi spun că de aceea este independent pentru că nu îl bag în seamă. Nu pentru că nu îl bag în seamă, ci pentru că îmi doresc pentru el să fie independent, să reuşească să se descurce singur în orice situaţie, să nu depindă de nimeni, pentru că, până la urmă, a-ţi creşte copilul înseamnă a-l pregăti pentru viaţă, adică să fie complet independent de tine.
Mihai cum te vede ca mamă? Aţi discutat despre asta vreodată?
Da, am şi o poezie scrisă de el, cu ocazia zilei de 8 Martie, care sună aşa: „Mama mea mi-e dragă/Şi e bună-n toate/E meseriaşă fată/Şi se-ntrece în bucate/Mama mea e frumoasă/Are forme, dar nu e grasă”.
Eşti o mamă meseriaşă, aşadar?
Da, sunt o fată meseriaşă, care se întrece în bucate, deşi de gătit nu gătesc în fiecare zi.
Când mai are timp Ioana Vârtosu de viaţa personală?
Îşi găseşte timp Ioana de viaţa personală, este pusă acolo cu „trebuie”, este inclusă în program, trebuie să existe pentru că este un mod de a se încărca.
Cum ar arăta o zi ideală pentru tine?
Ziua ideală ar fi ziua în care nu există condiţionări, că toate trebuie să se întâmple într-un fel. Şi mă bucur de foarte multe zile din acestea. Sunt lucruri care trebuie făcute, sunt zile în care, indiferent de ce se întâmplă, eu am o şedinţă foarte importantă şi totul se învârte în jurul acelui moment, însă, în rest, îmi place să las zilele să curgă de la sine. Pentru că, atunci când mergi la o întâlnire cu cineva, s-ar putea ca acea persoană să se mai întâlnească cu altă persoană, care să devină o persoană cheie în următorii tăi paşi. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit pe parcursul proiectelor şi evenimentelor au fost exact aşa.
Se pare că soarta este de partea ta?
Da, important e să laşi lucrurile să se întâmple, să nu le împingi de la spate
Au fost momente când ai regretat drumul ales?
Nu, nu am regretat absolut deloc. Singurul regret este că nu am avut curajul să visez mai mult, mai devreme, că nu am avut încredere mai mare în ceea ce aş putea să fac şi că, astfel, visul meu cel mare, de a avea un centru de recuperare pentru copii, ar fi fost realizabil acum şapte-opt ani. Doar că nu am crezut că pot să îl fac.
Se spune că toate lucrurile au timpul lor, poate acum este timpul acestui centru. Aşadar, visul este un centru de recuperare pentru copii?
Da, punem bazele unui centru de recuperare, este următorul mare vis, pentru care ne adunăm toată energia. Avem câteva piese din puzzle deja. Un lucru foarte important e că suntem deja grupuri de oameni, nu mai sunt singură, avem comunitatea care ne susţine, care e cea mai mare resursă. Şi atâta vreme cât am reuşit să punem pe picioare un spital, sunt convinsă că vom reuşi să punem pe picioare un centru de recuperare.
Ce servicii va oferi centrul? Cui se adresează?
Este o idee care va fi materializată în timp, de la mic spre mare. În prima fază ne vom concentra pe terapia acvatică, pentru că acolo suntem foarte buni specialiști. Ca un prim pas, vom asigura masteratul în hidroterapie şi vom avea prima serie de cursanţi, începând cu anul viitor. În a doua fază, creştem puţin, vom merge pe tot ce înseamnă tipuri de terapie posibile în recuperarea neuromotorie, să fie toate sub acelaşi acoperiş, iar după ce vom reuşi să le aducem sub acelaşi acoperiş şi să le facem funcţionale, vom transforma centrul de recuperare într-un centru de zi.
De ce un centru de zi?
Motivaţia pentru un centru de zi o reprezintă în special familiile în care este doar un părinte care creşte copilul, pentru că, dacă vorbim de un copil cu dizabilităţi, el are nevoie de recuperare şi are nevoie de un părinte, un adult, în permanenţă lângă eI. În momentul în care avem un singur adult, un singur părinte, el trebuie să stea în permanenţă cu copilul, ceea ce înseamnă că nu poate să meargă la lucru. Dacă nu merge la lucru, nu are bani să îşi ducă copilul la recuperare şi este un cerc vicios. Şi atunci când poate să îşi lase copilul la centru, să meargă la lucru opt ore, să se poată întreţine, avem doi oameni câştigaţi: un părinte care lucrează şi se poate întreţine şi un copil care beneficiază de recuperare o zi întreagă.
Dacă ar fi să faci un pronostic, când ar fi gata centrul?
Centrul de recuperare, într-un an, pe vremea asta. Pentru centrul de zi, ne dăm doi ani
Care dintre proiectele de până acum ţi-au adus cele mai mari satisfacţii? Există vreun proiect mai special?
Sunt multe proiecte de acest fel şi sunt satisfacţii mici şi satisfacţii mari. de exemplu, unele dintre evenimente le facem pentru strângere de fonduri pentru anumite cazuri. Una dintre satisfacţiile mari este să vezi că persoana pentru care ai strâns bani la un moment dat este bine şi se află în sală la următorul eveniment pentru o altă persoană. Şi satisfacţia pe care o simţi e atât de mare şi o simţi într-un colţ al tău, că nu ai cum să o împărtăşeşti, nu are cum să o simtă altcineva decât tu, care ai fost acolo, în spatele tuturor lucrurilor. Însă cele mai mari satisfacţii vin din hidroterapie. Când îţi vine un copilaş care nu-şi ţine capul, nu stă în funduleţ şi poate după unu-doi ani de terapie merge singur în picioare sau îţi dă drumul la mână şi începe să alerge, acea satisfacţie e uriaşă şi nu ţi-o poate lua nimeni. Nu este o satisfacţie pe care o simţi doar tu, o simte copilul, o simte familia lui şi trăieşte cu ea o viaţă întreagă.
Ce ţi-au oferit proiectele de până acum?
Am devenit conştientă de ce sunt capabilă, am devenit mai curajoasă în a visa la proiecte mai mari, mai încrezătoare în ceea ce pot eu să fac. Sentimentul de împlinire, după ce ai reuşit un astfel de proiect, nu ţi-l poate da nimeni dintr-o relaţie personală şi am înteles că, de fapt, menirea noastră este să ne simţim fericiţi realizând lucruri mici – masaj, din copii, din mâncare bună etc, dar împlinirea o avem în momentul în care oferim.
Ce mesaj ai pentru timişoreni?
La început dăm din ceea ce avem, apoi dăm din ceea ce suntem, iar împlinirea vine când reuşim să dăm din ceea ce suntem.
