„Tango pe pâine” în Timișoara

 

 

Toată povestea începe cu o întâmplare. În noiembrie 2009 eram în Atena şi acolo am fost invitată în cadrul unui festival de salsa la o seară de tango. Şi nu mă aşteptam să se realizeze, totul era nesigur, nu cunoşteam nici numele, nici numărul de telefon al persoanei care trebuia să mă ducă acolo. Însă a doua zi apare băiatul acesta şi-mi spune hai că te duc să vezi tango. Şi atunci am intrat într-o lume fascinantă.

 

 

Da, prima dată. Se numea Milonga de la Foyer şi a avut loc la patru dimineaţa în foaierul unui teatru. Când am deschis uşile şi am văzut toate doamnele acelea elegante, pantofi cu tocuri, muzică în surdină, barul luminat puţin...era o altă lume. M-am îndrăgostit. (zâmbeşte şi face o pauză, cu ochii pierduţi în amintirea acelei seri). Atunci am şi dansat prima dată.

M-am întors în Timişoara şi pe atunci nu era tango în Timişoara. M-am interesat şi am găsit cursuri de tango în Bucureşti, Cluj şi Braşov. Am mers la un festival la Braşov unde am cunoscut-o pe viitoarea mea profesoară Nadina Cazan, care în 15 octombrie 2010 a venit pentru prima dată în Timişoara. Noi considerăm, ca şi comunitate, că atunci s-a născut tango-ul în Timişoara. După care au urmat trei luni în care Nana venea în fiecare săptămână cu avionul sau cu trenul să ne înveţe.

 

 

Da. Am avut noroc cu Dan Ceplinschi, profesor de salsa şi organizatorul Salsa Addicted Festival care ne-a ajutat să răspândim vestea şi să adunăm oameni. Salsa se dansa mai de mult în Timişoara şi atunci cei care dansau salsa, dar şi alţii, au fost primii elevi. Deci am fost o mână de oameni. În decembrie 2010 Nana, profesoara noastră, a venit pentru ultima oară în Timişoara şi am rămas fără...cloşcă. Şi atunci am zis, ce facem, renunţăm? Nu! Am avut buna inspiraţie să organizăm milongas, serate cu dans de tango argentinian. Pe atunci un prieten chiar deschidea un bar lângă Facultatea de Construcţii, un bar foarte original de altfel, Bruiaj se cheamă. Şi atunci l-am rugat să ne ofere jumătate de bar o dată pe săptămână ca să avem un loc unde să dansăm. Şi aşa s-a născut: „Miercuri: milonga în Bruiaj”.

 

Jumătate de bar dansa şi jumătate de bar se uita la noi (râde). Apoi, după jumătate de an Bruiajul a devenit neîncăpător şi ne-am mutat în alt bar, Cuib de Arte, care atunci era în construcţie şi de atunci a devenit casa noastră. Practic noi ne sărbătorim aniversările împreună. Aşa arată începuturile tango-ului în Timişoara. Practic avem cinci ani.

 

 

De fapt cel mai greu este să te obişnuieşti cu ideea de a lua pe cineva în braţe. Asta e cel mai greu.

Da, aşa e. Unii încă mai muncesc la asta. Pentru unii este foarte greu. Dar ca să înveţi cât de cât, în condiţii normale de lucru, durează cam trei luni de zile.

Şi ce înseamnă condiţii normale?

Înseamnă să vii la cursuri care sunt de două ori pe săptămână, şi la practică, unde te întâlneşti cu toţi dansatorii de tango de la toate şcolile de tango din Timişoara, pentru că acum sunt mai multe. Fiecare şcoală are practica ei şi poţi merge la toate.

 

 

Sunt trei şcoli: Tango Embrace, Tango Vivo şi noi, Şcoala de Tango Timişoara.

Foarte bine. Suntem cred cea mai sănătoasă comunitate din ţară (râde).

De multe ori se formează bisericuţe şi concurenţă între cei care practică un dans, o artă.

Nu, noi suntem uniţi şi ne sprijinim. Este loc pentru toată lumea. La fiecare eveniment mare care se organizează, toate şcolile participă, fie ca voluntari la organizare, ca participanţi la workshopuri, dar dai şi un sprijin moral. Singur nu poţi reuşi. Iar când mergem la un eveniment în afară, mergem împreună, nu contează de la ce şcoală suntem, suntem un grup compact, ne cunoaştem foarte bine, ne adunăm vreo 20-30 de oameni şi avem un scop comun. Şi suntem cunoscuţi ca „Gaşca din Timişoara”.

Sunt cam 30-40 de dansatori activi. Dar dacă îi adaugi şi pe cei care fac cursuri şi care participă mai rar la milongas, se adună aproximativ 100 de oameni. Şi apoi de la an la an sau chiar de la lună la lună se adaugă oameni care vin la cursuri pentru prima dată, deci comunitatea este în creştere.

 

 

Da, sunt foarte multe poveşti legate de tango, dar pot să ţi-o spun pe a mea. Invitaţia este într-adevăr iniţiată de bărbat. Dar şi femeia iniţiază. Pe pista de dans, de exemplu vezi un bărbat cu care ţi-ar plăcea să dansezi şi atunci...te uiţi. Cumva privirea aceea arde, privirea se simte. Iar bărbatul îţi răspunde cu da sau nu, şi răspunsul nu trebuie să fie verbal. Nu se întâmplă aşa: „Domnişoară, dansaţi?”. „Nu”. Totul se întâmplă din privire. Să înveţi să citeşti şi să susţii o privire este foarte greu.

Deci bărbatul iniţiază, dar pentru mine este un pic diferit. Pentru că eu dansez împreună cu o fată, Andra Lungu, partenera mea de dans şi eu sunt cea care conduce. Ea este jumătatea mea în tango. Asta s-a întâmplat pentru că la început nu erau bărbaţi care să ştie să danseze tango, să conducă, nu erau leaderi formaţi. Cineva trebuia să conducă. Şi atunci mi-am asumat eu rolul acesta şi am rămas aşa şi îmi place foarte mult.

 

 

Un cuplu care vine la tango, soţ şi soţie sau prieteni sunt total diferiţi de cei care se cunosc la şi prin tango. Pentru că permisivitatea pe care o ai într-o relaţie de cuplu sau de prietenie te face să fii mai cicălitor. Şi de aici porneşte reticenţa bărbaţilor de a veni să danseze, pentru că partenera îi spune n-ai făcut aia bine şi tot aşa, şi atunci se îngrozesc să mai vină la dans. Dar dacă rezistă în această primă fază, văd cum stă treaba şi atunci îşi asumă rolul de leader, de bărbat. El invită, ea îl urmează pe ringul de dans şi totul este foarte plăcut pentru că te ţii în braţe. Asta este foarte frumos în tango, te învaţă să ţii o femeie în braţe. Te învaţă să ţii un bărbat în braţe. Pentru că dacă aş lua un bărbat de pe stradă şi i-aş spune dansează, reacţia este de a da un pas înapoi.

În tango totul este improvizaţie. Ce se învaţă, ce predăm noi, sunt elemente pe care apoi cel care dansează le leagă între ele, după plăcerea lui, după felul în care aude muzica.

Da, şi apoi compui şi cânţi după plăcerea sufletului. În definitiv în tango sunt trei paşi de bază: în faţă, în spate şi lateral şi mai punem întoarcerile.

Da, pare simplu când te uiţi. Dar când ajungi să stai pe tocurile de 9 centimetri nu mai pare aşa de simplu. Atunci e ca şi cum ai învăţa din nou să mergi. E foarte frumos.

 

 

Ce e frumos la tango este că nu are limită de vârstă. Am dansat cu oameni care care aveau 80 de ani. Şi să te ia cineva în braţe şi să dansezi un vals la 80 de ani...te podidesc lacrimile.

Da, şi pe lângă asta, bărbaţii în tango sunt foarte eleganţi. Ştiu să-şi aleagă un parfum, ştiu să poarte un pantalon, ştiu să se accesorizeze, sunt foarte chic. Şi apoi, bărbatul în tango este bărbat. Iar femeia este femeie.

Da. Şi apoi în tango sunt unele cuvinte, expresii pe care le auzi la început sau le citeşti despre tango şi nu le înţelegi, dar pe parcurs ajungi să le simţi. De exemplu, cineva te întreabă: „Cum ţi-a fost dansul?” şi primeşti răspuns: „Ca apa”. Iar a fi ca apa în dans este nivelul maxim.

 

 

Foarte mult. Eu întotdeauna am avut o înclinaţie artistică, deşi sunt inginer de meserie. Profesorii îmi spuneau în facultate: trebuia să te faci arhitect. Atunci nu prea înţelegeam de ce. Dar probabil ca să intru în contact cu latura aceasta a mea artistică. Iar ulterior am căutat să dansez, am luat ore de balet, salsa şi apoi am ajuns la tango. Fac asta de cinci ani şi nu m-am plictisit o clipă.

Apoi tango nu înseamnă doar dansul. Este şi vestimentaţia. Femeile arată altfel. Sunt foarte femei. Foarte feminine. Un pantof frumos, o rochie de seară. Pe orice femeie din comunitatea tango o întrebi, îţi va spune că înainte dacă aveam câteva perechi de blugi şi doi bocanci, eram bine. Aşa eram şi eu. Iar acum dulpaul este plin de rochii şi parcă nu-ţi mai ajunge spaţiul. Vrei să fii în permanenţă aranjată. Şi la fel este şi pentru bărbaţi. Se schimbă percepţia, devii mai pedant.

Tango-ul pentru mine cred că este mai mult de jumătate din viaţă. Cel mai frumos lucru este că mă completează, mă împlineşte.

 

 

Noi, Tango Timişoara, avem o dată la două săptămâni serata de tango în Cuib de Arte, este cel mai longeviv eveniment de tango. Apoi şi celelalte şcoli au evenimentele lor. De exemplu, colegii noştri de la Tango Embrace au milonga în Parcul Botanic sâmbăta după-amiaza. Cei de la Tango Vivo organizează serate de dans duminică seara, acum în zona Bastionului. Deci dacă dansezi tango ai ce să faci aproape în fiecare seară, curs, practică sau serată. Iar la aceste evenimente poate veni oricine. Noi ne bucurăm şi îi primim cu braţele deschise pe novici.

Nu, să ştii că nu prea. Mai merg uneori la concerte când mă invită prietenii.

 

Nu, sunt din Chişineu-Criş, de lângă Arad, am venit la facultate şi am rămas în Timişoara.

Da! O iubesc. Chiar dacă acum este în sala de operaţie (cu toate construcţiile şi renovările din zona centrală), eu aştept să se facă bine. Cum e vorba aceea, îi sunt alături şi la bine şi la rău. Şi încerc să promovez Timişoara oriunde merg în ţară sau în Europa, până acum doar în Europa am călătorit.

Ce mi-a rămas în suflet încă din facultate e Parcul Poporului şi Podul Decebal. Înainte să se refacă parcul erau acolo nişte leagăne. E o amintire personală, primul sărut, parcul, leagănele... Bine, acum nu mai sunt leagănele, dar parcul este încă acolo. Şi amintirile rămân. Şi apoi îmi plac cartierele. Îmi plac clădirile, le iubesc. Fiecare clădire are o poveste. Chiar dacă le cade tencuiala şi nu mai sunt chiar aşa de frumoase ca înainte.

 

 

Ce vrem de fapt să facem cu tango-ul ăsta? Când l-am descoperit, m-am întrebat ce vreau să fac cu ceea ce am primit. Mă gândeam că pe la 40 de ani o să am o şcoală de tango. Ei, asta s-a întâmplat mult mai repede. Dorim să promovăm tangoul pentru că are valori morale şi are legături foarte puternice interumane şi sociale. Cei care sunt în tango asta recunosc cel mai bine. Se crează legături interpresonale între oameni de diferite naţii, culori, chiar nu mai contează de unde eşti. Barierele sunt anihilate. Prin evenimentele noastre, prin deplasările noastre, asta facem. Promovăm cultura unui alt popor, care poate ştie, poate nu ştie. Deşi cei care au venit de la trupa El Cachivache săptămâna trecută în Timişoara au fost foarte încântaţi de ceea ce noi facem aici pentru cultura lor. Aşa că încercăm să dezvoltăm evenimente care au tango în conţinut. Facem tango. Tango pe pâine.