X

„Salut, uite care-i treaba, eu sunt Bogdan și scriu"

07 Sep 2015 | scris de Claudia Tănăsescu
  • „Salut, uite care-i treaba, eu sunt Bogdan și scriu"

4,64 rating / 11 voturi
Review Merg.In
Interviu cu scriitorul Bogdan Munteanu

Bogdan Munteanu scrie. Şi scrie foarte bine. Cu vervă, cu umor, cu simplitate, cu oralitate, cu profunzime, cu un stil inconfundabil care te face să vrei să-i tot asculţi poveştile sau să stai la o vorbă cu el. Are trei cărţi publicate și una în curs de apariție, a apărut în mai multe antologii de literatură română contemporană, participă la lecturi publice, organizează şi moderează evenimente literare. Pe scurt, este foarte activ pe scena literară în Timişoara, îl vei întâlni, poate, într-o librărie la un eveniment sau într-o cafenea scriind.

Ai scris dintotdeauna? Când ţi-ai descoperit talentul acesta? Cum ai ajuns să scrii? Sau întrebarea filozofică: de ce scrii?
Până la 28 de ani n-am cochetat deloc cu scrisul. Am ținut însă mereu aproape sau, dacă vrei, mi-am pregătit terenul – am citit, am tot citit, eram dispus să-mi iau mici amenințări de la bunică-mea, treci la culcare, mă, băiete, sau, mai târziu, de la colegii din camera de cămin, bă, stinge dracului lampa aia odată. În sfârșit, hai să-ți spun cum a început treaba cu scrisul, în vara lui 2008 hoinăream prin Sighișoara, mă lungisem pe iarbă, citeam „Orbirea” de Elias Canetti și, ce să vezi, așa, de nicăieri, m-a pălit un gând, vreau să scriu, trebuie să scriu, mi-era tare teamă să nu pierd gândul ăsta, așa că am tăiat-o în primul bar, am cerut un pix și-o foaie, am scris niște tâmpenii care m-au făcut să mă simt grozav – îmi ieșiseră primele fire albe și descoperisem din senin că-mi place o chestie, cum altfel să mă fi simțit dacă nu grozav, spune și tu!
De ce scriu? Mmm, am ajuns să cred că asta e treaba la care mă pricep cel mai bine. În plus, puține momente se compară cu alea în care simt că-mi iese un text, după ce bâjbâi o vreme în preajma lui, ca la baba-oarba. O bucurie fără margini, pe care n-am căutat să mi-o explic – dau cu pumnii în masă, strig, mă hlizesc, toată lumea e a mea, toți oamenii sunt fantastici și așa mai departe.
 
Care e procesul tău de scris? Sunt unii scriitori care scriu după program, zilnic, la anumite ore etc. Tu cum scrii? Cum arată o zi obişnuită pentru tine?
Mi-am propus de nenumărate ori să aplic strategii care vizează disciplina, să scriu, să scriu după program, orice-ar fi, o oră pe zi, o pagină pe zi, în diferite momente ale zilei, când e soare, când nu-i soare, în sfârșit, păcăleli – scrisul după un program nu mi-a ieșit decât în perioadele în care am avut termene limite. Înțelegeri. Inspirația, sau cum îi spune, vine la pachet cu deadline-ul. Dar nu unul impus de mine – eu sunt, în cele mai multe cazuri, un client cam idiot. Mult prea tolerant în privința întârzierilor.
 
Dacă ar fi să caracterizezi scrierile tale, pentru cineva care nu te-a citit niciodată, ce ai spune?
Salut, uite care-i treaba, eu sunt Bogdan și scriu, uai, cum scriu, ai timp să-ți povestesc? Nu prea merge, este? Ar fi păcat să ajung să văd în orice individ un posibil cititor de-al meu. Mă bucur, în general, de prezențe noi, încerc să ies din zona prieteniilor de-o viață, să comunic cu oameni de toate felurile, iar dacă, la un moment dat, există o curiozitate din partea unora despre ceea ce fac, și dacă treaba asta vine firesc, da, mă simt în largul meu să mă dau un pic mare – scriu proză, citește, poate o să-ți placă!
 
Ce vrei să transmiţi prin scrierile tale?
Mmm, tare-aș vrea să transmit cititorilor dorința de a întoarce pagina. Și-ncă o pagină. Și-ncă una. Și-ncă una. Nici să nu bage de seamă când se lasă seara. A, și să zâmbească. În toate felurile posibile. Omul e un animal care râde, vorba lui Hrabal. Dar, hm, parcă râde tot mai rar.
 
Din ce ai scris până acum, care e textul tău preferat şi de ce?
N-aș putea să răspund ferm, uite, textul ăsta mi-e drag de mor, pentru că așa și pe dincolo. Recitesc și modific de foarte multe ori ce-am scris la prima mână, prin urmare sunt prea obișnuit cu textele mele ca să-mi dau seama la care țin cel mai și cel mai mult. Chestiunea e mai simplă, de fapt. Dacă cititorii prind drag de o povestire, să zicem, mi-e mai dragă și mie.
 
Ce te inspiră? Ca om, ca scriitor?
Oamenii. Și alți scriitori. Oameni și ei.
 
Care sunt bucuriile scrisului? Care sunt supărările, neplăcerile, „the dark side” a scrisului?
În zilele în care scriu și pot spune da, băăă, mi-a ieșit, aia-i!, prind aripi. Sunt euforic, vorbesc întruna (deși nu-mi stă-n fire), gesticulez, mă hlizesc, i-aș lua pe toți în brațe, iar starea asta nu mă părăsește nici în miez de noapte, parcă mi-e ciudă că se termină ziua, parcă n-aș vrea să dorm, ci să fie dimineață, s-o iau din nou de la capăt.
Ză dark side se ivește, în cazul meu, în perioadele prelungite în care… nu scriu. Acele sincope care durează, uneori, luni de zile se răsfrâng și asupra celor dragi. Dincolo de planul personal, mă bântuie uneori un soi de tristețe legată de felul în care e receptată literatura, cartea. Dar asta e o altă discuție.
 
Ştiu că ai multe fragmente excelente despre întâmplări cotidiene, din tren, de la o terasă, din parc etc. Pare că ai un simţ foarte fin al observaţiei şi îţi place să observi oamenii, aşa e?
Îmi place, îmi place! Hai că pun aici câteva dintre fragmentele-blitz la care bănuiesc că te referi – niște status-uri de pe facebook, de fapt.
 
***
Omul îmi cere o ţigară. Da, cum să nu. Poate să ia două? Noi, fumătorii... Da, bine, două. Salută respectuos şi pleacă. Trag un fum, beau o gură de cafea, terasă, bun, bun. Printre mese se strecoară o fetiţă. Vine ţintit spre mine. Păi, da, m-a văzut că-s darnic. E prea mică să-mi ceară ţigări. Cât, ia s-auzim! Un leu, doi? Noi, muncitorii... Uite-o, a ajuns. Schiţează un zâmbet. Pregătesc placa, n-am, n-am, lasă-mă, pleacă! Fetiţa întinde mâna spre mine. Are pumnul strâns. Îl deschide încet, misterios. O bomboană. În palmă are o bomboană! Pentru tine, zice. Zâmbesc aiurea, iau cadoul, nu-nţeleg, ăăă, mulţumesc, ăăă, cum te cheamă, aşa, câţi ani ai, atâţia, ăăă... Mă salvează. Ea nu poate să mănânce bomboane. Cum aşa? S-au rupt. Ce? Dinţii. Îmi arată. Unu-aici, unu-aici. Hm, ce să-i zic? Să meargă la nenea dentistu'? Ştii, nu doare... Păi, de ce s-au rupt? Tati. Tati? Da, mă pune să-i desfac sticlele de bere. Hm... Hm... Şi de ce nu le desface el? Că nu poate. Tati nu mai are dinţi. Tati e ştiiirb! Şi fetiţa se pune pe râs. Râd şi eu. Râdem amândoi, tati care nu poate... că e ştirb, hihihi. Şi unde-i tati? Acolo, zice şi mi-l arată cu degetul. E lângă terasă, trage liniştit din țigara mea. Ne vede, se înseninează pe dată, ne face cu mâna, zâmbeşte cu gura până la urechi. Da, era ştirb.
 
***
Îmi cere un pix. Da, imediat, spun. Mă scotocesc o vreme, unde e, unde naiba e? Lăsați, nu vă deranjați, nu, știu sigur că-i aici, imediat, gata, l-am găsit! Îi întind pixul peste masă și zâmbesc. Zâmbește și femeia. Nici frumoasă, nici urâtă. Ochi negri, triști, aproape nefiresc de triști. Așa, nume, prenume, adresă, CNP. Stop. Mâini osoase, puțin neîngrijite. Muncite. Cică te uiți la mâinile unui om și, pac, îți dai seama ce vârstă are. Ok. Patruzeci? Pe-acolo. Așa, ce contează, C.I. seria și numărul, bifă, bifă, motiv. Stop. Păr negru, prins în coadă de cal. Câteva șuvițe albe. Mai mult de patruzeci. Patrușcinci, clar, dă-le-ncolo de mâini, așa, telefon, e-mail, n-am loc, mă descurc, data, semnătura. Na, eu am terminat, puteți să păstrați pixul. Femeia își ridică privirea. Zâmbește. Îmi mulțumește. Ezită. Poate ne mai întâlnim, spune șoptit. Îmi dă pixul atunci. Viața asta... Oftează. Și eu ce să zic? Da, hă, poate.
Am salutat politicos și-am făcut stânga-mprejur. Am râs în barbă. Am mers la ghișeu, m-am certat un pic cu ăla și-am uitat. Câteva zile mai târziu, cineva m-a prins de mână pe stradă. M-am întors. Era o femeie în jur de patrușcinci de ani. Vedeți, ne-am întâlnit, a spus și a zâmbit. După un scurt moment de ezitare, a adăugat: viața asta. Și mi-a pus pixul în mână.
 
***
Textul merge, sunt mulţumit, ia să-mi mai aprind o ţigară. Zbang, uşa cafenelei se trânteşte, clopoţei, surle, tobe, strigăte, deschide uşa, creştine, că venim din nou la tine, mă prefac că lucrez, clic, clic, clic, umbla-n sus şi umbla-n jos, umbla-n jos şi umbla-n sus, fac semn că n-am, n-am, da' chiar n-am! Uite-i pe ei, cu poza pruncului lipită-n piept, agitând jumătăți de pet-uri pline cu Iorga, uite şi-un Enescu, doi, mila Domnului să fie, tuturor cu bucurie, n-am, n-am, mereţi d-aici! Vlăjganii mă-mpresoară, unul în faţă, doi în lateral, unul în spate, îmi vâră pet-urile sub nas din toate direcţiile, cete de îngeri coboară, staulul de-l înconjoară, băi, chiar mi-e frică de malacii ăştia, n-am decât un Vlaicu, atât, doar n-o să-mi bag mâinile-n sticlele lor după rest, ce naiba. Bing! Scot câteva ţigări şi le distribui în pet-uri. Magii ies pufăind.
 
***
Never stop thinking, asta scrie pe geaca moșului care mi-a cerut adineauri o țigară. Deschid rapid facebook-ul, în vreme ce el se-ndepărtează uluitor de încet. Amândoi avem tot timpul din lume.
 
Una dintre cărţile tale, „Bine te-am rătăcit, Incognito!” a fost inspirată de o călătorie de câteva luni pe care ai făcut-o prin Europa. Nicolas Bouvier, un mare călător şi rătăcitor spunea „Tu crezi că faci o călătorie, dar de fapt călătoria te face şi te desface”. Ce părere ai despre asta? Cum e să călătoreşti aşa hai hui, solo, ne povesteşti puţin despre această călătorie a ta, ce a însemnat, ce ţi-a adus.
Vreau să plec, trebuie să plec, să plec așa, vreo juma’ de an! Gândul ăsta m-a lovit în 2009, eram într-o cafenea. Nu mi-am permis să alerg la gară, n-aveam destui bani. Am strâns cureaua un an de zile, după care mi-am luat rucsacul în spinare. Și-am plecat. Patru luni prin Europa. Unșpe țări. Fără proiecții, fără așteptări – la ce bun? Țin minte că aveam impresia că mi s-au modificat toate simțurile. Parcă aș fi luat un drog care înmoaie și deschide toți porii, toți receptorii. Care te face și te desface, vorba lui Bouvier. Cum mă simțeam? Mmm, cam așa: rătăceam pe străduțele lăturalnice ale orășelului și mă opream din când în când, fără un motiv anume. Mă opream, mă așezam pe marginea drumului și pierdeam vremea. Și mă simțeam grozav, pentru că nimic nu mă împiedica să mă opresc și să pierd vremea.
 
Dacă scrii undeva în oraş, în spaţii publice, în Timişoara, unde te simți mai bine?
Bagă-mă între patru pereți, într-o liniște desăvârșită, dă-mi și un scaun din ăla meseriaș, ergonomic, dacă știe să facă masaj, cu-atât mai bine, oferă-mi toate condițiile, vorba aia, și pune-mă să scriu. N-o să fac nimic altceva decât să mă sucesc și să mă foiesc. Scriu doar în cafenele. Așa am început și, la naiba, nu mă pot dezobișnui! E o tâmpenie, recunosc. Dar până una-alta, e o tâmpenie care funcționează. Apropo, există un program care simulează zgomotele dintr-o cafenea. L-am încercat. O altă tâmpenie, care nici măcar n-a funcționat.
 
Am înţeles că eşti din Arad, venit la Timişoara la facultate. Îţi place Timişoara? Care este locul tău preferat din Timişoara?
Îmi place Timișoara, dar n-aș putea spune uite, ăsta e locul meu preferat din oraș. Mă plimb, adeseori fără țintă – toate spațiile, chiar și cele sordide, își spun poveștile în felul lor, se găsesc mai mereu oameni dispuși să dezvăluie (și) istoria locurilor. Sărind brusc în era tehnologiei, am lucrat într-o vreme la popularizarea unei aplicații pentru telefoane mobile, aplicație care aduce laolaltă ghidul turistic al Timișoarei, evenimentele din oraș, informații despre locuri de cazare, restaurante, cafenele, cabinete medicale, notariale, locuri de închiriat biciclete, locuri de joacă pentru copii și așa mai departe – un ghid urban complex, de care orașul avea nevoie. Timișoara City App îi spune.
 
Vorbeşte-mi despre o carte sau mai multe care te-au marcat.
„Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov – o carte din copilărie. „Orbirea” de Elias Canetti – o citeam când m-a lovit de nicăieri gândul că trebuie să scriu. Și multe altele.
 
Ştiu că ai avut mai multe proiecte de lecturi publice în licee/şcoli. Ce le-ai citit? Cum a fost întâlnirea cu elevii? Ştii că se spune „copiii din ziua de azi nu mai citesc”. Aşa e?
Am fost chemat de mai multe ori în instituții de învățământ. Am acceptat, fără reținere, toate invitațiile – am mers în orașe, dar și-n sate, m-am văzut cu liceeni și studenți, dar și cu puști din școli primare și cu elevi de gimnaziu. Întâlnirile m-au umplut de energie. Asta pentru că tinerii sunt curioși și curajoși, pot fi stârniți ușor. Adu-le în preajmă IT-iști, economiști, medici, scriitori, specialiști în diverse domenii, oameni dispuși să-și spună povestea fără să facă pe șmecherii, și-ai să vezi cum dispar barierele și miturile tâmpite, cum întrebările curg și tot curg, nimănui nu-i mai pasă că „s-a sunat”. Da, cam asta se întâmplă când există inițiativă dincolo de programa școlară. Și nu-i de colo.
 
Ştiu că, pe lângă scris, eşti foarte activ pe scena literară, te-am văzut la lecturi publice, moderator la întâlniri cu scriitori, la festivaluri literare, cu Ariergarda, ai participat la mai multe antologii etc. Dacă vrei să ne vorbeşti puţin despre proiectele în care ai fost implicat.
În 2013 am lucrat, împreună cu prietenul Marius Aldea, la un proiect de promovare a scriitorilor români contemporani. I-am zis „Scriitorii sunt pe facebook”. Un experiment. Dar și un joc, pe care nu l-am fi putut juca fără sprijinul financiar din partea Casei Studenților din Timișoara. Pe scurt, am prins 50 de timeline-uri ale scriitorilor între coperțile unei cărți-obiect (a apărut la Editura Brumar), cu design apropiat de peretele facebook: poze și câteva status-uri ale autorilor. Am lăsat toate cărțile în cafenele, cabinete medicale, librării, dar și în instituții de învățământ. Din păcate, tirajul n-a fost unul uriaș, am răspândit majoritatea cărților în Timișoara. Proiectul ăsta a câștigat două premii, cel al revistei „Tiuk”, pentru cel mai tare experiment al anului 2013, și premiul pentru cea mai bună campanie de PR, la Gala Industriei de Carte din România, ediția a III-a. E un proiect pe care am putea să-l reluăm oricând, cartea facebook a scriitorilor a avut o priză tare bună la public. Fonduri să fie, că noi suntem pregătiți!
Altfel, atunci când am energie, mă implic în organizarea și/ sau moderarea de evenimente. Lecturi publice, combinate cu muzică, întotdeauna în spații informale, într-o atmosferă în care te poți relaxa cât ai clipi din ochi. De cele mai multe ori, oamenii din public rămân alături de invitați și după eveniment. Și se lasă cu povești faine.
Hai să mai pomenesc și de „Ce mai faci, scriitorule?”. Un concept propus și susținut de Cărturești – întâlniri lunare cu scriitori, întâlniri fără fasoane. Rolul meu e să-i descos pe autorii invitați. Și gata, că prea mă-ntind! Mai zic doar atât: ne vedem! Sau așa: ne vedem?
 
Ce proiecte ai?
Întâi și-ntâi, o carte de povestiri – va apărea anul acesta, promit! Mai apoi, un roman în care aș vrea să surprind viața dintr-o corporație. Și mai departe… habar n-am.
 
Dacă doreşti să oferi cititorilor „Merg In Timișoara” un mic fragment scris de tine, pentru a te cunoaşte mai bine.
Sigur. Iată un link către o povestire:

Cuvinte cheie:   scriitori / Timișoara / Bogdan Munteanu
Comentarii