Imagini din Timişoara în lumea întreagă
Comunicarea prin imagine sau intersecţia trecutului cu prezentul şi viitorul.
Imaginea, fotografia a devenit un instrument de comunicare foarte la îndemână, încât uităm adesea importanța lui, şi cum ar fi lumea fără el. Vom afla povestea unui om care a realizat asta. Ioan Florin Cnejevici a făcut din fotografie un mod de viaţă mai deosebit care îi aduce satisfacţii şi libertăţi, pe lângă munca migăloasă pe care o depune.
Poți să ne povestești puțin despre tine şi despre integrarea ta în comunitatea din Timişoara?
M-am născut în 24 ianuarie 1961, în comuna Ciacova, judeţul Timiş. O comună tipic bănăţeană, în care biserica ortodoxă şi cea catolică stau aproape şi unde toate etniile din Banat (români, sârbi, nemţi şi unguri ), participau la viaţa comunităţii. O comună în care şi cimitirul este comun, între etnii!
Eu însumi mă definesc ca „frăţia între naţii” pentru că tata era sârb, mama româncă, bunicul din partea tatălui sârb, iar bunica nemţoiacă.
Bunicul făcea pantofi (eu şi sora mea întotdeauna aveam săndăluţe noi de Paşte), iar bunica era comerciantă. Că orice comerciant din Banat, vorbea 4 limbi (cele ale etniilor locale) şi-mi spunea: „Mai copile, dacă vrei să vinzi trebuie să-ţi respecţi cumpărătorul şi să vorbeşti cu el în limba lui!“
Mă lua cu ea la târguri şi aşa am ajuns să deprind şi limbile celorlalte naţionalităţi. Nu literar, dar suficient cât să mă pot înţelege cu ei, în principiu cu copiii cu care mă jucam! De la fiecare am luat câte ceva! De la vecinul meu neamţ am învăţat mersul pe bicicletă „bine făcut”, de la sârbi am luat căldura sufletească, bucuria petrecerii unui eveniment şi locul unde tanti Drăgana ne dădea baclavale sârbeşti, iar de la celălalt vecin, Ioji, am aflat că boiaua din gulaşul unguresc te face mai ferm în decizii!
Comuna avea şi cinematograf, nu la Căminul Cultural ci unul de sine stătător, aşa că obişnuinţa culturală am deprins-o deja de atunci. Cinematografele din cartierul Iosefin şi bibliotecile din Timişoara mi-au fost ulterior destinaţii curente.
Când am început clasa întâi, părinţii au decis să ne mutăm în Timişoara. Era în 1968. Aşa am ajuns în cartierul Iozefin, pe strada Căpitan Damșescu. O stradă liniştită, nu în tumultul blocurilor, aşa că m-am integrat repede! Şcoala generală era aproape, cu copiii de toate naţiile locale n-aveam nici o problemă, ba mai mult, am apucat să învăţ şi câteva cuvinte în ebraică, de la noul meu coleg de bancă.
Care au fost întâmplările vieţii care te-au adus pe drumul de azi al unei cariere destul de non-conformiste, dar foarte actuale?
Când s-a pus problema ce voi face în viitor, am fost îndrumat către partea mai concretă, ea fiind cu mai multe posibilităţi ulterioare, în societatea anilor ’80. M-am dus deci la Cibernetică Economică, din cadrul ASE Bucureşti.
Viaţa artistică din Bucureşti, la care luam parte după orele de la facultate, m-a făcut să-mi placă, sub latura asta, și acel oraş. Puteam (şi aveam şi unde), să merg la spectacole, iar Biblioteca facultăţii de arte plastice era bine dotată! Acolo am citit şi văzut mult despre arta cinetică a lui Victor Vasarely, abstractul şi mişcarea fascinandu-mă şi azi, în arta fotografică! Tot în Bucureşti, am făcut şi vândut pe stradă primele mărţişoare, din acei bani cumpărându-mi, în 1985, primul aparat de fotografiat. Un Zenit TTL. Eram mândru, asta îmi doream, şi făcusem în două săptămâni, din vânzare, aproximativ 5000 de lei! Erau cam două salarii medii de astăzi, dar îi făcusem în câteva nopţi de muncă. Bucureştiul era însă o piaţă mare şi atunci am învăţat ce mult înseamnă asta!
După absolvire, am fost repartizat şi am lucrat că tânăr economist, cu dublă specializare analist IT, la o întreprindere din Timişoara. Acolo am făcut primele programe de evidenţă computerizată a gestiunii, pentru întreprinderea respectivă, apoi am fost luat ca inspector la vechea Bancă de Investiţii, intrând astfel în mediul financiar, al vremii.
Anii ‘90, cu transformările de atunci, m-au dus în muncă administrativă şi am lucrat ca purtător de cuvânt al Prefecturii Timiş. Formidabilă experienţă de psihologia mulţimii am căpătat atunci, obligat fiind să ţin piept, prin vorbă, la diverse şi dese manifestări de stradă…nu toate paşnice…şi nici spontane…Tot atunci, am întâlnit la audienţe, o diversitate de oameni şi psihologii. La numai 29 de ani…parcă mi se adunase în faţă toată istoria omenirii, cu toate aspectele ei în manifestare.
În urma unei deplasări în Franţa, în 1991, stând în faţa unei vitrine a unui magazin din Lyon, cu numai 100 de mărci germane în buzunar (echivalentul a 50 de euro astăzi, diurnă primită de la Prefectură pentru o săptămâna) şi încercând să-i împart în fel şi chip, ca să-mi ajungă şi pentru cadouri la cei de acasă şi pentru mine, dar nereuşind asta, mi-am spus: ,, Dacă la 29 de ani numai atâta poţi, atunci lasă pixul jos”! Atunci mi-a încolţit în minte prima dată idea de întreprinzător !
Am plecat apoi la Comtim, în cadrul Direcţiei de export. Acolo am văzut ce înseamnă să gestionezi o capacitate de producţie imensă !
În 1993 am decis să o iau pe cont propriu! Ideea acelei vitrine din Franţa nu mă lăsa în pace.
Am construit o firmă, care în scurt timp ajunsese să fie furnizor pentru toate lanţurile mari de magazine care se dezvoltau în România (Metro, Selgros, Praktiker, Bricostore), în latura organelor de asamblare industriale. Erau 25 de angajaţi.
Dobânzile bancare imense însă, din acea perioadă şi criza care a venit, au însemnat pentru mine primul eşec. Dureros, căzusem de foarte sus şi am pierdut material, tot. M-am angajat apoi că director comercial la o reţea de 72 de magazine, înşirate pe 5 judeţe, până în 2011, când, ca urmare a tensiunii nervoase, am clacat şi am avut un accident de maşină. Stupid accident, dar care m-a ţinut în convalescenţă câteva luni bune. Timp în care m-am întors la mine însămi şi mi-am căutat răspunsuri la ,,asta vrei să faci mai departe? “
Răspunsul pe care mi l-am dat n-a fost în sensul ăsta, ci să mă întorc la vechea mea pasiune, fotografia! În nouă ei formă, în care se poate valorifica în prezent. Aveam cunoștințele necesare, obişnuinţa lucrului cu calculatorul şi programele de editare, iar internetul oferea noi posibilităţi!
Am început să public la câteva agenţii media din lume, iar vânzările m-au încurajat să continui. Apoi, cu perseverenţă, am ajuns să fiu prezent pe toate cele 8 agenţii mari din lume, care valorifică fotografia de stock.
Care sunt avantajele şi particularităţiile acestui nou domeniu de activitate?
Îmi plăcea şi ideea obiectivităţii acestui job! Toţi fotografii sunt plătiţi după aceleaşi criterii, indiferent de ţară de provenienţă! Poţi lucra de acasă şi poţi câştiga la fel sau mai mult decât în ţările dezvoltate, în România fiind! Nu funcţionează nici un sistem de pile şi relaţii, pentru simplul motiv că nimeni nu poate influenţa peste 3 miliarde de utilizatori ai internetului, de pe glob.
Dacă eşti bun şi te calezi pe cerinţele pieţei mondiale vinzi, dacă nu, nu ! A fost o bucurie pentru mine şi nu m-aş mai întoarce la altă activitate! Tot ce-am învăţat în business, în aceşti ani, pot aplica aici: creativitate, documentare, marketing…Îmi rămânea deci, să găsesc subiectele potrivite.
Cum te inspiră oraşul, locul unde îţi desfăşori activitatea?
Ştiam că, una din regulile de baza este: folosește ce ai la îndemână.
Aşa m-am îndreptat către oraşul în care crescusem şi trăisem! Cine putea să-l exemplifice mai bine decât cineva care-l cunoaşte. Ce putea oraşul să ofere şi cu ce nu era prezent pe net? Istoria şi arhitectura veche! (pe net erau doar banale imagini gen cărţi poştale dintr-o staţiune)
Aşa am ajuns să-l iau din nou la pas, cu bicicleta şi să scot în evidenţă imaginile care mi se întipăriseră pe reţină din copilărie, cu faţadele vechi şi detaliile lor. Am văzut că imaginile au succes şi am continuat. Dacă prin asta se promovează oraşul, nu pot decât să mă bucur! Toată lumea are de câştigat!
Nu pot însă să spun că doar arhitectură oraşului mă inspiră. Pasiunea mea către abstract şi mişcare, dorinţa de mesaj sugerat în imagine, m-au condus şi către o zonă, mult discutată şi neacceptată la început de fotografia de stock, aceea a imaginilor neclare. Am găsit însă o zonă specifică, pe care am marşat, această nişă!
M-am dus către dansul poveste, dansul sugerat, inclusiv cel al mitului popular. Şi din nou am avut succes şi m-am bucurat să văd că imagini din folclorul românesc, gen „dansul sânzienelor”, plac şi se vând în toată lumea! Una dintre ele a ajuns chiar, imaginea mea de succes.
Încerc deci, ca prin imaginile mele, să transmit un mesaj în lumea largă că există România, că există Timișoara, că există un fascinant folclor și o fascinantă istorie a acestor locuri.
foto credit Ioan Florin Cnejevici
