„Dacă o dată ești roller, nu o să mai fii niciodată în afara jocului”

De vreo doisprezece ani. Și acum am douăzeci și patru de ani.

Toată lumea se dădea pe role în jurul meu, sora mea, vărul meu, însă pe mine nu m-a atras. Eu mă dădeam cu trotineta. Pe atunci a apărut și Skate park-ul din Parcul Central. Într-o zi am ajuns acolo și atunci am dat trotineta și mi-am luat niște role. Așa am început și nu m-am mai oprit. A tot crescut scena și eram tot mai mulți. Dar să nu îți închipui că era o comunitate foarte mare, eram câțiva zeci de oameni.

Mi-a plăcut libertatea pe care ți-o dă. Este un sport foarte liber. Iar la vârsta aceea erai pur și simplu cool pentru că te dădeai pe role. Acum, clar, nu mai contează atâta. Și mai e și adrenalina.

Da, încercăm să ne regrupăm. Ne mai dăm pe stradă sau chiar ne construim noi locuri, de exemplu acum ne-am amenajat o piscină unde ne dăm.

Da, mai și cazi, dar apoi vin de la sine, cum vin în orice sport. Înveți în timp și toate lucrurile acestea te formează.

 

 

Am dobândit o formare foarte importantă prin rolling și în tot ceea ce fac acum regăsesc o grămadă de lucruri pe care le-am învățat de acolo. Nu conștient, evident.

Este un sport individual și nu există o competiție împotriva cuiva, nu am un meci în care trebuie să joc eu cu tine și să te bat sau, dacă ai greșit tu, sunt eu mai bun. E un sport individual în care tu ești în competiție cu tine. Încerci tot timpul să te întreci pe tine, nu pe altcineva. În același timp, există și o oarecare competiție, există și un spirit de echipă, există o echipă în care fiecare se luptă cu tine, pentru ca tu să te întreci pe tine. Și asta e foarte mișto.

 

 

Înainte de 2000. Cred că Timișoara, București și Constanța au fost primele orașe unde a început acest fenomen. Apoi a apărut primul site role.ro, era un site unde lumea încărca doar poze. Era mișto, că pe atunci internetul nu era accesibil, lumea nu avea calculator. Și ieșeam noi pe role și mergeam la internet cafe să vedem ce au mai postat pe site. Mergeam cinci-șase oameni la un calculator și ne uitam ce poze mai erau, ce mai făcea lumea și apoi eram superinspirați să ne dăm și noi pe role. Apoi site-ul acela a evoluat, a devenit un forum și cred că a ajutat foarte mult la dezvoltarea acestui sport în România. Și apoi lucrurile s-au schimbat, internetul a devenit mult mai accesibil, puteai să vezi ce se întâmplă în țară, în străinătate în domeniu și erai conectat cu toată lumea, vedeai poze, vedeai filmulețe, opinii, trenduri.

Da, a apărut edge-skate.com care urmărea scena rollerilor din Timișoara. Site-ul mai există, dar nu mai are așa activitate, pentru că noi nu mai avem așa activitate intensă.

 

 

Da, clar. M-a format și cred că încă mă formează. Dacă o dată ești roller, nu o să mai fii niciodată în afara jocului. Chiar dacă nu mai ești în stare să te dai pe role, nu ajungi niciodată să nu mai fii roller. Tot timpul o să vezi niște scări, o balustradă, o bordură, pe care le vei vedea altfel decât le vede un om normal. Adică un trecător vede o balustradă de care poți să te ții ca să urci niște scări, iar tu îți imaginezi ce poți să faci, cum să te dai pe ea, cum să sari, în ce poziții. Cumva spiritul acesta îți rămâne și dacă nu mai poți să te dai pe role.

Da. Aici în Timișoara tot timpul am avut o relație bună și cu ceilalți practicanți de sporturi extreme. Practic am crescut în parcul acela, petreceam toată ziua acolo. Nu a fost nicio competiție sau bătălie între skateri, rolleri, bikeri, ne cunoaștem, suntem prieteni. Și în România ne cunoaștem. Erau anii aceia când mergeam la concursuri și o dată am mers singur la un concurs, adică am plecat singur din Timișoara, și când am ajuns acolo, cunoșteam oameni, eram ca acasă.

 

 

Da, născut, crescut aici.

Da, îmi place supermult Timișoara. Și cred că o să-mi placă tot mai mult. Cred că suntem într-un moment foarte fain, un moment în care începe ceva nou, o mișcare nouă, o Timișoară nouă.

În anii `90 Timișoara era foarte sus, cultural și artistic vorbind. Iar la un moment dat, lucrurile acestea mor, e evoluția normală. Iar punctul, vârful acela de High culture se mută. De exemplu, acum am putea spune că punctul acesta este la Cluj, Clujul trăiește un moment foarte puternic. Și trebuie să acceptăm ce a fost, că a trecut și să nu ne mai identificăm cu cultura de atunci din Timișoara.

 

„Există o grămadă de oameni care experimentează, fiecare încearcă să facă ceva, un business mic, un proiect. Doar că nu știm unii de alții, nu este o mișcare coerentă.”
 

Nu. Cred că e momentul în care ne dezlipim de trecut, de o identitate mai veche și experimentăm altceva. Există o grămadă de oameni care experimentează, fiecare încearcă să facă ceva, un business mic, un proiect. Clar, nu vezi o mișcare coerentă, dar nici nu trebuie să vezi. Asta devine la un moment dat coerent, dar după o grămadă de experimente. Cumva acum fiecare își face „supica” lui și e foarte bine așa, iar la un moment dat lucrurile acestea se unesc și apare ceva, o direcție nouă. Și da, cred că trăim o perioadă fascinantă pentru Timișoara.

Așa e. Doar că nu știm unii de alții, fiecare își face treaba lui, fiecare își aduce contribuția lui la mediul în care trăiește și apoi se ajunge la colaborări și așa încet, încet devine o mișcare. Cred că ăsta e un lucru bun. Să nu se înțeleagă greșit, că trebuie să uităm de trecut, de ce s-a întâmplat, trebuie să apreciem și să punem în valoare trecutul. Dar tot timpul e nevoie de ceva nou. De exemplu, Timișoarei i se spunea „Mica Vienă”, dar acum Viena nu trăiește din istorie. E o parte importantă, e fundamentul economic, cultural, dar Viena are și o activitate contemporană foarte importantă.

Am avut o colaborare cu Grolsch, era un proiect experimentalist, în cadrul căruia am făcut trei documentare despre oameni de aici, din Timișoara.

Unul era despre băieții de la BiciTeMe, altul era despre Flavius Rouă, care face grafitti, el a fost printre primii care au început să facă grafitti legal. Și am mai făcut un documentar despre Hostel Costel. Ei au fost primul hostel din Timișoara și cred că și ei fac parte din scena asta a Timișoarei care se schimbă. Fenomenul acesta de hostel este foarte important, aduce aici o lume diferită. Faptul că există aici un hostel, îți aduce un anumit tip de turiști, care altfel nu vin.

 

„De când cu șantierul din Unirii, sunt alte zone din oraș care au prins viață”
 

Mi se pare superinteresant ce se întâmplă acum cu șantierul din zona Piaței Unirii. Înainte era concentrat totul acolo. Când voiai să faci ceva, orice, mergeai în Unirii. Acum sunt alte zone din oraș care au prins viață. De exemplu, zona Bălcescu este foarte dinamică, exista și înainte „Scârț”, „Musiu”, dar au apărut și alte locuri. De zona Bălcescu sunt îndrăgostit. Ești foarte aproape de centru, e și istoric, s-au făcut și intervenții mai noi. Apoi, mi se mai pare interesantă și zona Dacia.

 

 

Lucrând în arhitectură și urbanism, văd altfel diverse zone. De exemplu, zona Dacia e cea mai compactă zonă de blocuri. Oriunde mergi mai vezi blocuri, case, e un mix, dar aici se vede că era un pătrat gol și au venit cu un sistem foarte riguros. Apoi malul Begheiului, de când cu reamenajările, cu pista de biciclete, mi se pare foarte fain, a prins viață. Sau zona unde e Ambasada. Aici e un loc unde, practic, nu ar fi venit nimeni. Acum au apărut tot felul de centre de activități. E spațiul acesta al Ambasadei cu tot felul de evenimente, în spate e Daos. În curte sunt cei cu reparații de biciclete de la BiciTm. În partea celalată e Life Pub, e o sală de cățărat și o școală de dans. Și aici, practic, era o fabrică părăsită. Cred că trebuie să ieșim din centru, să ne extindem în tot felul de zone, să nu fie concentrat orașul doar în centru. Și asta se întâmplă. Dar durează.
 

Mie mi se pare fain că sunt oameni care gândesc așa. Că dacă fiecare doar vorbește,  nu se întâmplă nimic, nu ajungem niciunde. Trebuie acționat, să facem să se întâmple ceva. Noi, fiecare.
Da, așa e. Și cum ziceam, fiecare își face „ciorbica” lui, iar apoi lucrurile astea se adună. Asta ridică o zonă, când începi să ai activități, nu când doar construiești. Asta e ideea, să construiești zone mixte, în care poți să locuiești și în același timp să și trăiești. De asta ne  place centrul. Centrul e o zonă mixtă. Locuiesc oameni, dar e și o zonă foarte activă, economic, cultural, muncești, te distrezi, e un loc activ 24 de ore din 24. Atunci când construiești o zonă doar cu case, blocuri de locuit, acea zonă nu va fi activă niciodată, oamenii merg la lucru în altă parte, se distrează în altă zonă și vin acasă și dorm.