Cartierul Cetate prin ochii unui timișorean

O poveste despre oameni și vremuri

Dacă ar fi să mă gândesc la timișoreni care cunosc istoria orașului sau care se bucură și suferă alături de Timișoara, l-aș putea numi cu siguranță pe Adrian Diaconu, jurist, care, deși locuiește la București de câțiva ani, este conectat la viața orașului, la schimbările și transformările ce au loc în Timișoara. Crescând și copilărind în cartierul Cetate, înconjurat de istorie, Adrian a fost de acord să ne povestească despre cartierul Cetate, despre copilărie, despre cum vede el Timișoara astăzi și cum s-a schimbat orașul în ultimii ani.

Cum a fost cartierul Cetate în copilăria ta?
Dacă vorbim despre clădiri, Cetatea nu s-a schimbat foarte mult, de cand m-am mutat eu aici în 1981. Ele sunt aceleași, poate doar mai scorojite. Singurele clădiri care mai aminteau de vechea Cetate era Bastionul, însă acesta era diferit, era plin de verdeață, nu era renovat. Mai era bucățica de Cetate din Piața 700 unde era Loto Prono, mai era Crama 700, care acum e și ea o ruină și nu se mai folosește.

Au apărut și clădiri noi între timp?
Da, au apărut, cum e cea de la intersecția străzilor Eugeniu de Savoya cu Emanuil Ungureanu, o casă roz, care încearcă să imite arhitectura clasică, însă este construită ca un decor de Buftea. Pe acel loc era o clădire care s-a tot degradat, ulterior a fost dărâmată și s-a construit actuala clădire roz. O altă clădire, Clădirea Petrom, este construită pe locul fostei Piețe Semenic, acolo întorceau autobuzele. S-a construit această clădire de sticlă, în constrast cu celelalte clădiri vechi, îmi amintesc că au fost multe discuții pe tema aceasta.

Înțeleg că multe clădiri erau atunci funcționale, erau încă bine conservate, iar acum nu mai sunt?
Da, unele erau funcționale și azi nu mai sunt, altele aveau altă destinație decât cea actuală. La Bastion era un restaurant și într-o perioadă a funcționat și biblioteca județeană, de exemplu. Mai era Crama 700, un loc binecunoscut în oraș, care acum e în paragină. Un alt exemplu ar fi Sinagoga din Cetate, o clădire foarte frumoasă care a fost construită dupa planurile unei sinagogi din Budapesta, care a funcționat până prin anii 1990. În copilăria mea, acolo se țineau încă servicii religioase, mai exista comunitatea evreiască. Și Primăria veche, care este un simbol al orașului, deși azi are altă utilizare. Ea a fost construită pe locul unei băi turcești și are la intrare acea placă cu inscripția în arabă. Mai sunt și alte clădiri care au devenit ruine, pentru ca nu le-a renovat nimeni și au fost apoi demolate.

Ce crezi despre această tendință de modernizare a Cetății?
Dupa părerea mea, au stricat aspectul Cetății prin construirea acestor clădiri noi și, din păcate, trendul este vizibil, se vede și în felul în care au renovat magazinul Bega. La fel, sticlă, tablă, nimic care să se potrivească stilului Cetății. Clădirea a fost comunistă și acum este capitalistă, cam așa arată capitalismul românesc: construim pe ceva din comunism și fardăm puțin cu produse ieftine capitaliste. Treptat,  treptat, cartierul Cetate al orașului, în loc să fie conservat, renovat, așa cum se întamplă la Szeged sau Novi Sad, ca și oraș care păstrează urmele vechiului oraș austro-ungar, el se transformă, dar nu se transformă în bine.

Cum a fost copilaria ta în Cetate? Ce amintiri ai, cum era atmosfera, cum vă jucați în acea perioadă?
Primul lucru care ar fi de spus este că eram mulți copii, de toate etniile și religiile, eu am crescut având prieteni de toate etniile. Aveam prieteni germani, sârbi, maghiari, evrei, romi. Și acum sunt multe etnii în Tmișoara, însă atunci erau mai multe. Erau evreii, care acum nu mai sunt, erau șvabii, care nu mai sunt, erau puțini romi și pe cei pe care îi știam erau oameni harnici, munceau. Acum, dacă te uiți pe străzile din Cetate, nu mai sunt copii, dar atunci eram găști întregi.

Sună periculos. Erați multe găști?
Eram câteva, cea mai periculoasă era gașca din Piața Unirii. Era numeroasă și era formată din copii proveniți din familii sărace, dezorganizate, ale celor care veneau în Timișoara să muncească. Pe vremea aceea, cei care veneau să muncească primeau repartiție în clădirile din centrul orașului. Acesta era procesul pe vremea aceea, Timișoara era un oraș puternic industrializat și atrăgea forță de muncă din toată țara.

Și cum vă petreceați timpul?
Ne jucam pe străzi, eram toată ziua pe afară. Îmi amintesc că în Piața Libertății era capătul tramvaiului cinci și distracția era să ne plimbăm cu tramvaiul până în cartierul Ronaț, la celălalt capăt al liniei cinci. Am prins perioada tramvaielor vechi, cu uși care se deschideau manual. Ne jucam tot felul de jocuri, unul era pac-pac și tramvaiul era locul de „luptă”, ne împușcam prin tramvaie, ajungeam la capăt, ne mai jucam acolo puțin, veneam înapoi.

Tramvaiul era un fel de „Minunea copilăriei”?
Da. Și mergeam pe scări uneori sau cățărați pe bara de la capătul tramvaiului. Pentru noi era o mare distracție.

Alte amintiri?
Îmi amintesc despre Sinagogă, era o clădire învăluită într-o aură de mister, deoarece nu aveam voie sa intrăm în ea, cel puțin așa credeam noi. Și pentru că nu aveam voie să intrăm pe ușa din față, aveam tot felul de soluții: ne cățăram pe schele, căci era în renovare, și când era goală și nu se ținea serviciul religios, intram în interiorul ei pe gemulețele mici din spate, să vedem și noi cum arată.

O altă amintire este despre casa în care locuiam și în care azi am o cameră cumpărată, a fost prima casă cu două etaje din Timișoara și este construită de prin anul 1800. Cum spuneam, Timișoara a fost un oraș puternic industrializat și mulți români au venit din toate colțurile țării să lucreze aici. Și mama mea a venit în Timișoara tot pentru a lucra la Uzinele Textile Timișoara (UTT) și am fost repartizați în acea casă, în care locuia o doamnă singură, de vreo 80 de ani. Deoarece avea trei camere, apartamentul ei era considerat prea mare pentru o singură persoană, nu avea dreptul la un spațiu atât de mare, așa că am primit și noi o cameră în apartmentul ei. Împărțeam baia și bucătăria, ea avea 2 camere și noi o cameră.

Adică ați locuit în casa acelei femei, folosind lucrurile ei, mobila ei?
Da, așa era pe atunci. Oamenii muncii trebuiau să aibă unde locui și în tot centrul orașului au fost repartizați oameni veniți la muncă. Și azi se întâmplă la fel, oamenii se mută pentru lucru, doar că la alt nivel. Chiar zilele trecute am citit că o companie caută 2000 de oameni care să își mute domiciliul în Transilvania, unde ei deschid o fabrică.

Și cum era atmosfera, cum vă înțelegeați cu doamna respectivă? Gândul că cineva vine și se mută la tine în casă nu este tocmai o plăcere.
Nu prea aveam de ales decât să ne înțelegem. Știam că nu aveam de ales nici noi, nici ea. Doamna respectivă fusese căsătorită de trei ori, soții ei fiind toți din cadrul armatei. Avea mobilă veche, masivă, gen Ludovic al XIV-lea, covoare persane, telefon, frigider, televizor, ceea ce era deosebit pentru vremea aceea. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Îmi amintesc de zilele când veneau prietenele ei la ceai, era un adevărat ritual! Mie, copil fiind, mi se părea ceva extraordinar să le văd așa aranjate și cochete.

Unde este situată casa în care ai copilărit?
Casa se află pe actuala stradă Eugeniu de Savoya, care pe atunci se numea Ceahlăul. Este vis-a-vis de Casa Prințului Eugen.

Este ceva schimbat în vecinătatea casei tale față de perioada copilăriei?
Da. În primul rând, la colț erau doi arbori de tisă uriași, care au fost tăiați, deși este o specie vegetală protejată la nivel național. Țin minte că făceau niște fructe roșii mici. Apoi, la colțul străzii se afla o mânăstire franciscană, pe locul unde azi se află Școala Populară de Artă. Când eram copii, săream gardul în curtea atelierului mânăstirii și ne jucam cu rumeguș, cu ce găseam pe acolo. La colț erau, de asemenea, niște clădiri părăsite, care după 1990 au fost demolate și altele noi au fost ridicate - cea roz, de care spuneam mai sus.

Consideri că Cetatea a fost mai bine conservată până la Revoluția din decembrie 1989?
Da. După Revoluție s-au schimbat lucrurile, a început modernizarea, iar Mica Vienă a început să dispară. În loc să se conserve clădirile vechi, să se renoveze, să fie puse din nou în circuit, cum au făcut în alte orașe din Ungaria, Serbia, la noi au fost lăsate în ruină și unele ulterior demolate. Chiar și în România, la Sibiu, la Oradea, clădirile istorice sunt renovate și puse în valoare, doar la noi nu se poate.

Există însă greutăți în a renova unele clădiri istorice din cauza costurilor, mai ales unde sunt locatari persoane fizice. Crezi că există soluții?
Bineînțeles. Daca alții au reușit și noi putem reuși. Trebuie să existe însă interes pentru asta. E de studiat cum au reușit cei din Oradea să renoveze multe clădiri istorice.

Ești plecat la București de câțiva ani. Ce simți când revezi Timișoara, Ceatea?
Chiar zilele trecute am făcut o plimbare în Cetate, dupa câteva luni de absență și am fost profund dezamăgit de cum arată. Toate străzile sunt sparte, parcă ar fi după război. Clădirile arată îngrozitor, stau să cadă. Piața Libertății, Piața Roșie care nu mai are niciun pic de verdeață, arată felul în care se transformă Timișoara. Nu are nimic de-a face cu Mica Vienă de pe vremuri. Stâlpii de iluminat din piață parcă sunt de la Auschwitz, ai impresia că traversezi un deșert, dacă te încumeți să treci pe acolo la ora prânzului, nu e pic de umbră, de verdeață, nu e apă, nimic, nimic.

Nu mai seamană cu „acasă”?
Nu prea. Cei care pleacă din Timișoara reușesc să vadă mai obiectiv orașul decât cei rămași, au termen de comparație. Noi am crescut cu imaginea de Mica Vienă și credem că ea se păstrează încă, dar este fals. Mica Vienă a fost cât a fost până la începutul anilor 1930, după aceea nu s-a mai construit nimic semnificativ și Timișoara nu s-a mai remarcat cu nimic.

Ai planuri să revii în Timișoara definitiv? Sau doar în vizită de acum înainte?
Aș răspunde printr-o metaforă: la Timișoara se construiesc corăbii de navigat pe mare, nu să ramană pe Bega, dar portul meu de suflet e tot la Timișoara.