Amintiri din Iosefin, cartierul copilăriei
,,Cartierul cu nume de împărat, Iosefin, cartierul port al oraşului şi copilăria mea din ani ‘70”
Pentru că am întâlnit un om dornic de împărtăşit poveşti, am decis să facem o plimbare cu Ioan Florin Cnejevici şi amintirile copilăriei sale în unul dintre cele mai vechi cartiere din Timişoara, cartierul Iosefin. Născut lângă Timișoara, a copilărit într-un cartier istoric, Iosefin, a făcut studii superioare la București, dar a revenit acasă unde și azi cu drag, prin fotografia de stock, promovează acest loc de care îl leaga atatea amintiri.
Povesteşte-ne un pic despre copilăria ta! Cum se jucau copii pe vremurile acelea?
Da…Cred că te referi la acea perioadă în care reţelele noastre de socializare nu se numeau FB (Facebook) sau TW (Twitter) ci HA (Hai Afară). Când pozele nu se puneau pe IS (Instagram) sau FLK ( Flickr) ci le desenam pe asfalt, sau la orele de desen din şcoală. Când părinţii nu făceau cadou copiilor bolizi pe care mintea necoaptă de copil –adolescent, nu le poate controla, ci primeam biciclete Pionier, Pegas sau Ucraina, cu care ne plimbam pe malul Begăi sau prin cartier. Când nu primeam fructe îndopate cu toxine din Turcia, Olanda sau Spania, ci ni le culegeam singuri, cocoțându-ne prin pomi. Când nu beam sucuri acidulate gen Coca Cola sau Pepsi, ci suc din flori de şoc, care stătea la fermentat, în borcane mari, la soare, prin curte, până se matura şi devenea o delicatesă! (azi aud că se numeşte sofisticat bio). Când nu primeam alimente energizante, ci o felie de pâine unsă cu untură, presărată cu boia şi apoi mergeam din nou la alergat. Uau, cu ce energie! (azi se serveşte că delicatesă, în diverse restaurante din oraş). Când nu dădeam cu degetul în lateral pe paleta de ping-pong, să vedem dacă se deschide ,,tableta”, ci o foloseam pentru jocul de ping-pong! Când nu ne mândream c-am trecut clasa, ci cu rezultatele de la olimpiadele şcolare. Când nu vedeam meciurile de fotbal pe plasme mari cât China, înşirate pe pereţi, ci băteam mingea în curtea şcolii. Când desenele animate erau în alb-negru la TV, iar cărţile de colorat şi lecturile, o uzanţă zilnică.
Cum a fost întâlnirea cu Timişoara? Cu timişorenii? Primele descoperiri din cartier, anii de şcoală? Amintirile locurilor ce ţi-au rămas în memorie...
M-am născut în 24 ianuarie 1961, în comuna Ciacova, județul Timiş. O comună cu valenţe istorice, atât de pe vremea Imperiului otoman, cât și a celui Habsburgic. O comună tipic bănăţeană, în care biserica ortodoxă şi cea catolică stau aproape şi unde toate etniile din Banat (români, sârbi, nemţi şi unguri ), participau la viaţa comunităţii. Eu însumi mă definesc ca ,,frăţia între naţii” pentru că tata era sârb, mama româncă, bunicul din partea tatălui sârb, iar bunica nemţoiacă.
Când am început clasa întâi, părinţii au decis să ne mutăm în Timişoara. Era în 1968 şi aşa am ajuns în cartierul Iosefin, pe strada Căpitan Damșescu. O stradă liniştită, nu în tumultul blocurilor, aşa că m-am integrat repede! Şcoala generală era aproape, cu copiii de toate naţiile locale n-aveam nici o problemă, (obişnuit fiind din comuna mulţi-etnică din care veneam), ba mai mult, am apucat să învăţ şi câteva cuvinte în ebraică, de la noul meu coleg de bancă, un băiat evreu (actualmente un medic de success în Tel Aviv). La şcoală m-am integrat repede, eram un copil cu obişnuinţă studioasă. Am ajuns repede şeful clasei, apoi am fost făcut pionier, şef de detaşament pionieresc şi apoi şef de unitate (şcoală).
Cartierul am început să-l ,,bat” când, datorită rezultatelor mele şcolare, părinţii mi-au făcut cadou o bicicletă Ucraina! Făină bicicletă! Pe locul unde este astăzi magazinul Lidl din zona, pe stradă Budai Deleanu, era vechiul garaj al partidului şi acolo unui nene i s-a făcut drag de mine şi m-a învăţat să-mi repar singur bicicleta. Chiar şi acum sunt un fan al ciclismului!
Am început prin a merge mai mult pe străzile din Freidorf (un alt cartier istoric al oraşului), pentru că străzile erau mai liniştite. Apoi m-am aventurat şi în ,,tumultul” cartierului, pe stradă Preier şi Văcărescu, până la cinematograful Artă. Am prins apoi curaj şi am ajuns până pe strada Gării, la cinematograful Melodia.
Am început să învăţ drumul. Clădirile vechi şi faţadele lor, n-au fost un scop în sine, dar mi s-au întipărit pe retină, din mers.
Nu ştiam atunci că trec pe lângă Palatul Băncii de Economii, care se afla la intersecţia Bulevardelor Tinereţii şi General Ion Dragalina de astăzi, care are un turn deosebit şi o arhitectură bogată a acoperişului, construit în 1880, apoi Clădirile gemene de pe stradă Reşiţa, Turnul de apă care a fost construit în 1914, Podul de fier ce leagă astăzi străzile Ady Endre şi Andrei Mureşanu, şi care, în multe dintre ghidurile turistice publicate cu ani în urmă este menţionat că fiind proiectat de însuşi Eiffel, constructorul faimosului turn din Paris. Apoi Piaţa Kuttel şi multe alte minunăţii istorice ale crtierului!
„Ascultam «muzica interzisă, capitalistă şi rău famată» a vremii”
Care erau răsfăţurile copiilor din acea perioada?
Am făcut liceul la actualmente Colegiul Bănăţean, iar în pauză mare fugeam la patiseria ,,Stoica”, singura privată pe vremea aia. Minunata plăcintă cu brânză dulce şi stafide, făcută cu mâna, nu industrial!
Drumul spre casă, la sfârşitul orelor, îl făceam pe jos, cu încă două colege şi un coleg, care stăteau tot în Iosefin sau în Freidorf. S-au împrăştiat prin lumea largă, dar şi acum, când vin în Timişoara, facem cu plăcere drumul cunoscut, tot la pas. Din nou, clădirile vechi şi faţadele lor mi s-au întipărit pe retină, fără să-mi impun asta.
De distrat ne distram la câte unul din noi acasă, unde ascultam ,,muzica interzisă, capitalistă şi rău famată” a vremii. Adică ABBA, Queen, Phoenix, Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd. De citit, nu citeam pe Google ci la Bibliteca Judeţeană, iar ,,barul” nostru preferat era o ceainărie vis-à-vis de muzeu. Mă autodefinesc, deci, ca fiind un ,,copil de asfalt”, dar, dacă ar trebui să trăiesc azi într-un oraş doar din beton şi sticlă, nu mi-ar fi imposibil, însă mi-ar fi foarte greu fără arhitectura istorică aproape!
Era pe vremuri o faimoasă fabrică de ciocolată în zona, Kandia...
Da, la Kandia ne-au dus în vizită, când eram în şcoala generală. Mi-aduc aminte şi acum de maşinile care turnau ciocolată, unele încă de pe vremea interbelică, dar funcţionale. Ţin minte că ne-au dat multe dulciuri şi în aer mirosea a unt de cacao, se făceau şi unele manual, gen sculpturi, era şi o secţie specială de decorare, cu ciocolată albă pe cea maro. Acum este şi ea în demolare.
Cum era de sărbători?
De Crăciun, mergeam mai mulţi cu colinda la casa unui preot, vecin cu noi şi tatăl unei colege. Preot fiind, iar noi, colegii, cu fiica lui, aveam parte de chestii mai speciale, nu doar de spus colinda şi primit nuci.
De Paşte nu era la fel, că Paştele pică diferit. De regulă, Floriile şi Paştele le petreceam la ţară, la bunicii mei. Părintele fiind ortodox, ne chema numai pe cei ortodocşi. Eram ,deci, mult mai puţini. Şi oricum, nu exista Crăciun şi Moş Gerilă, iar Paştele nu exista ci venea doar iepuraşul. În schimb, la ţară, mergeam la biserică cu salcia în duminica Floriilor şi apoi la slujba de înviere, de Paşte.
„Parcă se prăbuşea o lume!”
Cum erau întâlnirile cu copiii din vecinătate?
Amici eram cu toţii, n-aveam noi nici o problemă. Cei mai buni amici erau doi români şi un ungur. Oricum, toţi veneau la joacă la mine în faţă casei pe Căpitan Damșescu. De ce? Pentru că atunci se construia podul din Calea Șagului, circulaţia se dorea dirijată pe Căpitan Damșescu şi aduseseră multe grămezi de nisip. În plus, taică-meu îmi făcuse, dintr-un blat mare de rumeguş presat, o masă de ping-pong şi se strângeau toţi. Competiţii de-a dreptul! Pe Crizantemelor încă nu erau blocurile, sau foarte puţine. Pe acolo mergeam cu bicicleta, dar mai mult în partea către Bega, spre podul de la zece case cu turnul de apă, că acolo mai stăteau câţiva amici.
Taică-meu se ocupa de altoit pomi şi în spatele casei aveam tot felul de soiuri, de piersici în special şi smochini. Iar în curte, un cireş mare, timpuriu, de mai. Culegeam toţi din el şi tot mai rămânea pentru două străzi. Sorina (pariziana), era cea mai băieţoasă şi greu o dădeai jos din pom. Pe Mangalia, colţ cu Budai Deleanu, e acum un hotel. Ambasador cred...Ei, acolo era cel mai tare teren de fotbal, pe care băteam mingea atunci ! Iar vis-à-vis era o grădiniţă, unde mergea soră-mea.
Povesteşte-ne de piaţă. Cum era?
De Piaţa Aurora? Se dorea a fi o alternativă civilizată un fel de Ocico, sau Piaţa de pe strada Mureş. Era acolo o baltă mare, de fapt o salbă de bălţi, care veneau până pe locul unde e astăzi Centrul ALFA. De fapt, unde e centrul ALFA era fosta fabrică de tramvaie, care a fost construită pe balta aia. În faţa fabricii, către Şcoală Generală 6, era vechea fabrică de cărămidă, cu celebrul ei turn.
Îmi aduc aminte că eram în pauza mare, ne-au strâns pe toţi lângă şcoală să nu ne apropiem de gard şi am văzut cum a fost dinamitat turnul. Nu era Șagului, ci încă ţinea de Freidorf. Zona Dâmboviţa încă nu exista, era la început. Momentul ăla, când am văzut cum se prăbuşeşte turnul fabricii, apoi norul de praf, imens, apoi, geamurile de la şcoală care se spărgeau, cu zgomot de la explozie...n-o să-l uit! Parcă se prăbuşea o lume! Pentru că noi ne jucăm acolo în fiecare după-amiază, între zidurile fabricii.
Dar piaţa Iosefin ?
Piaţa Iosefin era locul unde mergeam cu bunica-mea, comerciantă. Cât am stat la Ciacova, vindea pantofii făcuţi de bunicu-meu. Venind în oraş, vindea fructele altoite care creşteau în grădină – rodul pasiunii tatălui meu. Erau imense piersicile! Nu făcea faţă la vânzare şi eu, cu bicicleta, dădeam ture de acolo până pe Căpitan Damșescu, să tot aduc. Le dădea bine, cu preţuri între 12 şi 20 de lei pe kilogram, ceea ce e mult şi azi! În piaţă veneau toate naţiile, de toate limbile locale. Bunică-mea se tot povestea cu ei, să-i reţină până veneam eu cu aprovizionarea.
Cam atunci s-a construit şi Autogara. Țin minte că toţi apreciau asta. Era o clădire considerată destul de modernă atunci. Îmi aduc aminte că atunci când s-a construit încă astupau din vestigiile vechiului port, care era acolo, la capătul străzii Văcărescu şi se continua până la fabrica de ţigări.
Cu ce sentimente şi cum revezi peste ani aceleaşi locuri?
Revenind peste ani, mă uit azi cu durere la nivelul de degradare al detaliilor de pe clădirile istorice, care, în toată lupta imobiliară contemporană ajung să nu mai conteze. Vrem să fim capitală culturală europeană, dar uităm de unde am plecat şi cine suntem...În nebunia consumeristă, am ajuns să desfințam vechea fabrică de tramvaie (renumită, unde făceam şi practică în şcoală), cu un centru comercial (ALFA, care, în ciuda numelui, nu cred că ne-a adus bogăţie culturală). Fabrica de cărămidă din Iosefin, cu celebrul ei turn, a fost dinamitată sub ochii mei de copil, că să se facă blocuri turn... Frizeria sârbească din Iosefin este sediu de bancă, iar cofetăria cu savarine e acum un butique ,,șic”...
Ce-mi rămâne ?
Să-mi iau copiii la o plimbare cu bicicleta şi să nu-i las să uite în ce oraş minunat s-au născut. Să-mi continui documentarea şi să încerc să arăt lumii, fotografic, minunăţiile oraşului din partea de vest a ţării, cu cea mai mare densitate de clădiri istorice!
foto credit Daliana Iacobescu
