Strada Edgar Quinet rămâne strada studenției noastre, a tuturor acelora care am frecventat cândva bătrâna Universitate.
Pe Edgar Quinet, trec aproape zilnic și numai acolo am mereu 19 ani, am 19 ani când intru în micul Cărturești, și tot 19 ani în Edgar’s Pub, e vârsta la care bem ceaiuri reci la Rendez-Vous, mereu ca și cum am chiuli de la cursul de semiotică al Facultății de Litere. Cu fiecare întoarcere pe Edgar Quinet mă întorc, de fapt, la anii când abia ieșeam din adolescență.
În București, Edgar Quinet e o stradă mai degrabă scurtă, mărginită la un capăt de fântâna de la Universitate și la celălalt de Cercul Militar de pe Calea Victoriei. Aici ajungeam pentru prima dată în urmă cu exact zece ani, când mă înscriam la Facultatea de Litere. Îngustă și înconjurată de mașini, strada era mai degrabă o curte a facultății, primitoare cu studenții. Să fi fost aceasta prima mea impresie? Se prea poate.
De-a lungul a zece ani, puține străzi au rămas pur și simplu la fel, așa cum îmi pare azi că a rămas Edgar Quinet.
Ce nume frumos, Edgar Quinet! Sunt cuvinte pe care mi le-am spus atunci, la 19 ani, și pe care încă le repet uneori, în nopți liniștite (căci nopțile sunt mai mereu liniștite aici), trecând pe sub cele câteva geamuri luminate ale Universității, în drum spre casă.
În urmă cu zece ani, nu citisem nicio carte a scriitorului, istoricului și omului politic francez, nu știam nici că a fost căsătorit cu o româncă, fiica scriitorului Gheorghe Asachi, nici că le-a fost profesor la Paris multora dintre pașoptiștii români rămânând un mentor al acelei generații, nici că a predat literaturile la Collège de France, nici că Belgia și Elveția l-au primit ca exilat, nici că ar fi fost filoromân, nici că este înmormântat în cimitirul parizian Montparnasse. Nu știam nimic din toate astea, pentru mine Edgar Quinet era doar un nume de stradă, un nume frumos, și îmi era de-ajuns. Încă mi se mai pare cel mai frumos nume de stradă dintr-un oraș care s-a vrut cândva o copie a marelui Paris.
Strada Edgar Quinet, alături de străzile Academiei, Nicolae Bălcescu și Regina Elisabeta, înconjoară clădirea Universității din București. Palatul Universității, construcție neoclasică începută la 1857, pe locul Mănăstirii Sfântu Sava și a colegiului cu același nume, avea să devină cea mai mare universitate a țării. În zilele noastre, clădirea găzduiește facultățile de Geografie, Istorie, Matematică și Informatică, Litere, Limbi și Literaturi Străine. Cândva, tot aici a fost și Facultatea de Filosofie.
Ieșind din Universitate pe Edgar Quinet, ai în față chioșcul de unde studenții își iau de ani buni cafea și țigări. Și tot pe aceeași stradă, vizavi de Universitate, vezi clădirea Facultății de Arhitectură, prin geamurile căreia poți privi minute în șir lucrările studenților.
Trecând apoi de strada Academiei, cu a ei Librărie Eminescu, ai pe stânga ceainăria Rendez-Vous, loc spațios și mereu liniștit, călduros iarna și răcoros vara, cu ceaiuri calde și reci și gustări servite rapid. La numărul 9, Edgar’s Pub, mereu aglomerat, cu mese înghesuite din lemn, e locul berilor cu prietenii atunci când vrei să te simți din nou ca în studenție. Alături, Cărturești Quinet rămâne cel mai intim spațiu în care să cauți o carte sau alta, căci are ceva din farmecul anticariatelor, dar expune noutățile pieței de carte.
La numărul 10, Yellow Bar, bar întunecat și vag adolescentin, era adresa cafelelor din diminețile de studenție, concurând pe atunci cu barul Facultății de Matematică.
Dar să ne întoarcem, pentru puțin, și în istorie! Într-un articol publicat în anul 2011 de Arhitectura, revista Uniunii Arhitecților din România, găsim următoarele:
„Ce informaţii ne furnizează o incursiune sumară în istoricul zonei şi al străzii? Tronsonul dintre Calea Victoriei şi strada Academiei apare pentru prima dată în planurile maiorului Pappasoglu din 1870-1875, cu numele de Strada Nouă. Mica străpungere traversa vechiul domeniu al marelui vornic Slătineanu, unde funcţionau deja, de pe la 1830, un teatru („Teatrul vechi” din strada Academiei) şi faimoasa sală de bal „Momolo” sau „Slătineanu”, cu birt şi cofetărie la parter, amenajate chiar în casele Slătineanu dinspre Podul Mogoşoaiei şi cumpărate de fraţii Capşa în 1868. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cele două fronturi ale noii străzi se completează, în timp ce arterele mai importante din jur îşi păstrează regimul deschis.”
Traversând istoria, îți vine în minte Revoluția de la ’89, cauți informații și găsești o stradă plină de „pete mari de sânge, fragmente de creier și păr uman”. Oamenii uită repede sau poate că fântâna de la Universitate, care veghează dintr-un capăt strada, le-a spălat pe toate.
