De ce să călătorești către Pipera cu metroul? Pentru că nu există altă cale. Strategii, mințile ascuțite care conduc marile companii și corporații au decis că este o idee bună să pună toate locurile de muncă într-un loc unde nu poate ajunge aproape nimeni la ele.
Cele două tramvaie-siameze 16 și 36 nu fac decât să îngreuneze traficul rutier enervant de molcom de pe cel mai subțire bulevard al Bucureștiului, Dimitrie Pompeiu.
Astfel, în fiecare dimineață de zi lucrătoare, mii și mii de oameni, încorporați voluntar în oștirile capitalismului, ies din subteran pe singura ieșire a stației de metrou Pipera. Comuniștii, care erau de altfel atenți cu nevoile muncitorului, nu au prevăzut potențialul uriaș pe care îl avea acest banal capăt de linie.
Atmosfera din Pipera este foarte schimbătoare. Dimineața devreme, prezențele umane sunt rare. Muncitori necalificați, vânzători la tarabe, taximetriști nedormiți. Miroase frumos, a tutun prăjit, de la o fabrică din apropiere, iar liniștea e spartă doar de lătratul câinilor mai zeloși. Spre seară, se respiră doar praf și noxe, iar maidanezii, obosiți, dorm pe lângă garduri.
La șase dimineața, când corporatiștii și ceilalți lucrători de birou visează la primul lor milion de dolari, la bomba de lângă metrou e agitație. Se fumează. Se bea cafea. O bere. Poate două beri. O tărie sau mai multe. Oamenii ultra-matinali nu sunt gălăgioși. Ziarele se plimbă din mână-n mână, de la masă la masă, fără a stârni, însă, prea mult interes.
Cârciuma se află la doar câțiva pași spre dreapta de la scările stației Pipera, într-o baracă spațioasă. Prima ușă este a unui fast-food - închis de curând, pentru renovări sau de către protecția consumatorului, ambele motive fiind la fel de necesare - iar a doua este a bombei.
Intrarea este claustrată de unul sau mai multe turnuri ridicate din navete de bere și de intrarea în celula nefumătorilor, mereu goală. În zilele de iarnă, fumul de țigară ți se repede în ochi, provocând neplăceri. Pe timpul verii, mediul e mai puțin toxic. De ani de zile, un televizor și un casetofon se întrec în zgomote deasupra frigiderelor pline cu bere.
Sunt doar câteva mese în interior, fiind preferate de numeroșii clienți fideli pentru poziția lor strategică. Băuturile sunt plătite și ridicate de la bar. Există o chelneriță. O doamnă blondă, în preajma vârstei de pensioare. Aceasta însă are doar atribuții de debarasare. Nu de puține ori am văzut-o golind berile lăsate neterminate. Pe gât sau pe jos. Doamna blondă obișnuiește să doarmă în cârciumă și este intens curtată de cei mai jalnici pețitori pe care i-a suportat Pământul.
Din fericire, barul se încheie brusc, cu o altă ușă din termopan alb, în spatele căreia se află cea mai sălbatică terasă din Europa. Mesele, scaunele, umbrelele au un aer aztec, ca rămășițele unei civilizații pe care natura le-a cucerit de mult.
„Mobilierul” este așezat sub meri și corcoduși roditori. În spate se poate observa o masă imensă din beton, cum erau pe vremuri în piețe, care pare să fi fost adusă de un torent de apă. Un grătar ruginit se odihnește lângă o aerisire a metroului.
Terasa nu este exploatată decât în proporție de 50%, restul fiind poate ultima bucată din vegetația naturală a locului. Rezervația Naturală Pipera. Cum toaleta bombei este doar un lac de acumulare pentru urină, mulți clienți preferă să își facă nevoile în rezervație.
Într-un cartier unde metrul pătrat costă cât venitul pe un an al românului de rând, cea mai săracă instituție din zonă face risipă de spațiu. Totul e enervant de ieftin. Trei beri costă cam cât o cafea mică la Starbucks. Și, nu-i așa, cui îi trebuie cafea când poți bea bere?
Din cutii ruginite de alune se ridică mici piscuri de chiștoace. Multe sunt stinse cu talpa, pe jos. Vânzători ambulanți mișună printre mese. Dacă vreun nefericit de corporatist își pierde sau îi este pierdut telefonul la metrou, aparatul este imediat scos la licitație pe terasă. Un comerciant a încercat odată să îmi vândă un singur pantof. Altul - un cuțit folosit. Se comercializează orice, de la nuci la baterii vechi.
Cum prezențele feminine sunt meteorice, discuțiile se plimbă, cu regularitate, între dimensiunea politică și cea sportivă. Tonul este flegmatic. Nu există subiecte tabu, nici vedete care să scape neînjurate.
Am văzut și corporatiști pe terasă. Se refugiază la mesele cele mai izolate și observă spectacolul, dându-și coate, în timp ce corcodușe coapte le cad pe cămășile proaspăt călcate. Se simte libertatea.
Cum niciun rezident al zonei nu va trece în veci pragul bombei, în weekend, terasa e populată doar de agenți de pază - dezertori sau ieșiți din tură - și de câțiva jurnaliști cu experiență.
Într-o sâmbătă, am fost încuiat, alături de mai mulți prieteni, pe terasă, după ce barmanul a decis că ne putem descurca singuri. Ne-a arătat o ieșire lăturalnică și a plecat împăcat acasă, să petreacă timp cu familia.
Tot aici, într-o iarnă, a privit uimit cum dintr-o oală pusă pe un reșou, la marginea barului, se umpleau halbe cu vin fiert. Era alb. Mereu surprinzătoare, ca un ou Kinder pentru adulți, bomba este singurul loc din Pipera necontaminat de lăcomie.
