Cartojani este un sat din Vlașca, așezat pe Dâmbovnic, rău pornit din Podișul Getic pentru a se vărsa, după un prelung și liniștit mers prin câmpie, în Neajlov. Originile așezării sunt de căutat aproape de anii în care Neagoe Basarab își zidea la Curtea de Argeș „loc de adormire și de pomenire”. Dovada ne-o face mențunea documentară a numelui Cartojani într-un hrisov domnesc din 1536 semnat de Radu Paisie. Ceea ce ne poate autoriza gândul că așezarea fusese constituită cu ceva ani mai devreme.
Cartojani este un sat ce aparține de comuna Roata de Jos, județul Giurgiu. Până la reforma administrativ-teritorială din anul 1950, el a fucționat ca o comună cu același nume de sine stătătoare în cadrul județului Vlașca cu sediul în orașul Giurgiu (la origini acest județ a avut reședința în localitatea Găești). Între anii 1950-1968 a făcut parte din Regiunea București, la început arondată raionului Crevedia, ulterior raionului Videle. Pe timpuri a aparținut de plasa Neajlov, plasa Ogrezeni, apoi de plasa Corbii Mari.
Pentru prima dată, denumirea localității este menționată documentar în hrisovul domesc din 7 iulie 1536 semnat de voievodul Radu Paisie. Acesta a domnit între 1535-1545. Era fiul lui Radu cel Mare. Fusese egumen al mânăstirii Argeș și i-a mers vestea de om cu frica lui Dumnezeu. S-a îngrijit de starea bisericilor din vremea lui. Pedepsit de turci avea să ajungă în Egipt, unde va trece la cele veșnice.
Grație hrisoavelor și documentelor de tot felul semnate de voievozii timpului, avem știre de nume de familii de localnici: Radomir Vornicul, Andrei Călugărul, popa Stoica, popa Stance, Cârstea, Stan, Șerban, Neculce, Stroe, Vlăsan și Oprea, Ion Olteanu, Anton Costache, postelnicul Duță, postălniceasa Stanca și postelnicul Albu.
Despre comuna din trecut aflăm câte ceva din înscrisurile ajunse în biblioteci. Astfel, Marele dicționar geografic al României de D.Frunzescu menționează: „Cartojani-comună rurală compusă din cătunele Cartojani și Sadina, plasa Neajlov, județul Vlașca, situată pe valea rîului Dâmbovnic. Moșia este proprietatea statului, fostă a mânăstirii Stavropoleos. Are o suprafață de 3650 ha din care s-a dat la 291 locuitori împroprietăriți după legea rurală 760 ha. La 1882 s-au mai dat la această comună pentru 40 de însurăței și o școală suprafața de 235 ha. Aici s-au împroprietărit, în 1864, 160 locuitori pe o suprafață de 546 ha.” La 1886 comuna avea 1954 de suflete. Avem precizări și legate de zestrea publică. În comună sunt 426 de boi, 30 de bivoli, 140 de cai, 736 de râmători, 2006 capre și oi. Sunt în localitate 12 cârciumi.
Mă simt dator să introduc două sublinieri. Una privește biserica din Sadina. Ne lămurește pisania, fixată pe peretele vestic al pronausului. Cheltuielile le-a suportat stăpânul moșiei, Serafim. Alături de el, Ioan (Iane) Popa, grec din Pogoniada. Cel dintâi era numit în hrisovul domnesc semnat de Radu Leon (fiul lui Leon Tomșa)-nastavnic, iar cel de al doilea cupeț. Biserica de la Sadina a fost terminată în iulie 1666. Ea avea la Cartojani șatra de țigani, vitele și un abator. În veacul următor au loc schimbări de situație. Au venit fanarioții la putere în Principate, grecii au inițiative fel de fel, între care și apariția mânăstirii Stavropoleos. Mânăstirea Sadina devine, cu avere cu tot, parte a acestui așezământ. Va deveni simplu schit.
Pe de altă parte mă opresc la Arhivele Statului din București, unde am frunzărit documentele ce privesc reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Claca era desființată iar țăranii primesc – contra cost – pământul prin care devin proprietari. Intră în această categorie care „clăcuiau” la data de 14 august 1864, când se năștea Legea agrară. Cum stăm în Cartojani? Sunt 55 de capi de familie care, având patru vite, primesc câte 11 pogoane. Cei cu două vite – 195 la număr – primesc șapte pogoane și 19/24 prăjini (o prăjină=1/24). Cei fără animale de lucru – sunt în total 38 – au dreptul la câte patru pogoane și 15/24 prăjini. Descoperim și o listă de 16 împroprietăriți doar cu loc de casă și grădină. În total, celor 288 de clăcași le-a revenit o suprafață de pământ de 2.300 pogoane și 3/24 prăjini. Împroprietărirea lui Cuza s-a făcut din moșia mânăstirii Stavropoleos.
Text: Neagu Udroiu
