Ion Dinu așterne în cartea sa, „Patru decenii în slujba turismului montan din Munții Bucegi”, episoade, amintiri, realizări din activitatea desfășurată timp de patruzeci de ani în Biroul Local de Turism Bușteni, locul de muncă ales de el, după terminarea serviciului militar. Domnia sa își amintește că „în perioada 1954-1958 turismul montan se dezvoltase vertiginos, iar odată cu preluarea în administrare de către Consiliul Central al Sindicatelor a întregii baze de odihnă, tratament și turism montan, la cabane începea turismul organizat cu masele de muncitori și tineret. Astfel, la sfârșit de săptămână sute de grupuri organizate umpleau cabanele până la refuz.
Aprovizionarea cabanelor, un punct nevralgic
Creșterea continuă a turiștilor punea mari probleme în aprovizionarea cabanelor cu mărfuri alimentare. Dacă pentru cazare turistul se mulțumea să doarmă într-un dormitor comun, saltea, pătură și un cearșaf, asigurarea unui minimum de hrană constituia o problemă, deoarece transportul mărfurilor la cabanele din munți se făcea în condiții deosebit de grele. Pe timp de iarnă, alimentele de bază erau cărate cu spatele de către oameni. Acest transport era efectuat de o echipă din Bușteni, condusă de Popa Alexandru, care împreună cu soția, indiferent de vreme, căra și aproviziona toate cabanele de altitudine. Domnul Popa Alexandru avea calități deosebite: cunoștea fenomenele naturale, avea mult curaj, voință, rezistență fizică, știa să evite punctele periculoase, avalanșele, încuraja echipa, fiind mereu în fruntea caravanei. Cu trecerea timpului, pe timp de vară alimentele se transportau la cabane cu funicularul Fabricii de Hârtie Bușteni, până la cabana Piatra Arsă pentru Platoul Bucegi și pentru cabanele din Valea Ialomiței până la Stația Bolboci, iar de aici se cărau cu măgari și căruțe cu cai. Administrarea cabanelor solicita un efort deosebit din partea cabanierilor și a întregului personal de serviciu, unde munca era continuă, fiind la dispoziția turiștilor non-stop.
Ușa cabanelor nu era închisă niciodată!
La cabanele de creastă, turiștii erau primiți cu ceai fierbinte și mâncare caldă, chiar târziu în noapte. Nimeni nu se supăra când erau treziți în miezul nopții de turiști rătăciți, obosiți și flămânzi, uzi de ploaie sau înghețați de ger. Cabanierii erau cei care dădeau primul ajutor celor care se accidentau, se rătăceau, deoarece nu erau echipe salvamont. Acești oameni care acceptau să devină cabanieri nu aveau o pregătire specială, dar, înainte de a fi angajați, se ținea cont ca angajatul să fie cinstit, bun gospodar, curajos, altruist, iubitor al naturii și să aibă o condiție fizică bună. Întotdeauna se angajau cupluri de cabanieri. Soțul se ocupa de aprovizionarea și gospodărirea cabanei, iar soția de bucătărie, curățenia și primirea turiștilor. „Domnul Ion Dinu ne reamintește că în perioada 1880-1940 apar primele adăposturi alpine și se amenajează primele poteci pentru a permite accesul drumeților spre acestea, în anii 1949-1989, activitatea care se desfășoară în zonele montane capătă o nouă organizare ca urmare a trecerii acestora în proprietatea statului, iar după evenimentele din 1989, rând pe rând, cabanele din Bucegi sunt revendicate de foștii proprietari sau scoase la licitație. Pentru cei care nu cunosc, el descrie, rând pe rând, fiecare cabană din zona Sinaia, Platoul Bucegi și Bușteni, într-un mod documentat și pe alocuri cu prezentarea propriilor experiențe care fac lectura foarte plăcută.
O poveste cu peripeții în munți
„Firul vieții mele nu a fost numai fericit în munca mea, în cadrul coordonării activității cabanelor din Bucegi. Am trecut prin foarte multe momente tragice, ce puteau să-mi aducă sfârșitul vieții. Îmi amintesc, în primul an de activitate, îmi însoțeam șeful într-o tură de control pe munte, am hotărât să coborâm pe Valea Jepilor, foarte periculoasă iarna. Eu am luat-o pe firul văii, pe șiștoacă, foarte înclinat și acoperit cu zăpadă tasată. Voiam să scurtez drumul. Mergeam mai mult prin alunecare, la vale, dezechilibându-mă, am căzut, m-am rostogolit cu viteză, gata să fiu aruncat în sâncile de la cascada Văii Jepilor. Eram încă conștient după atâtea rostogoliri, m-am întors cu fața în jos, m-am sprijinit pe vârful bocancilor care aveau măsele de fier și cu degetele mâinilor am scrijelit zăpada înghețată, oprindu-mă cu mare greutate la câțiva metri de prăpastie. A fost prima imprudență ! Nu am respectat poteca marcată și am fost atenționat că muntele are reguli precise de la care nu trebuie să te abați. Dacă nu reușeam să mă opresc, mă găseau primăvara când se topea zăpada de pe mine„.Timp de patruzeci de ani domnul Ion Dinu și-a pus sufletul, priceperea, dragostea și munca alături de minunații cabanieri din Munții Bucegi și a reușit să traseze cabanelor un drum ascendent. Îi mulțumim și noi din suflet!
