Străzile Tocilescu și Poenaru fac parte din parcelarea Rahova, proiectată și executată de Societatea de Locuințe Ieftine în mai multe etape, între 1912 și 1938. Pe aceste străzi nimic nu prea se întâmplă, iar cele mai animate momente sunt trecerea căruței cu pepeni în august și zgomotul din curtea școlii. Puțini știu însă istoria zbuciumată a caselor tip. Spre deosebire de suratele lor din Drumul Sării sau Fabrica de Chibrituri, ele nu au căzut pradă vreunul mit al orginii. Erau să cadă pradă escavatoarelor, întrucât locuitorii menționează că demolările programate în primăvara lui 1990 includeau și cele 112 case-tip, ca de altfel întreaga zonă între Trafic Greu și Sebastian, aflate pe aceeași listă cu parcelarea ilegală de pe străzile 1821 și Marinescu.
Primele 26 de locuințe cuplate au apărut pe harta Bucureștiului în 1912 - 1913, sub semnătura arhitectului Ioan D. Trajanescu, similare cu cele construite de aceeași societate în parcelările Șerban-Vodă și Zablovschi. Casele au așteptat trecerea Primului Război Mondial să vadă construit și următorul lot de case, lucru care nu se putea întâmpla până când fotografii anonimi ai Companiei Aeriene Franceze nu le imortalizau mai întâi pe ele în 1927, din înaltului cerului. Începând cu 1928, Societatea de Locuințe se animă și decide extindere parcelării. Planurile caselor sunt întocmite rapid de noul arhitect, Ioan Țărușeanu, care îl înlocuiește chiar în acel an pe Trajanescu, iar Uzinele Comunale București au timp să tragă și canalizarea și să paveze străzile cu asfalt și cu bolovani de râu. Și acestea se bucură de o fotografie de excepție, publicată de Cincinat Sfințescu, în anul 1933 într-un număr al Urbanismului. În plus, Primăria a hotărât și ridicarea unei școli tot după planurile lui Țărușeanu, școală ce purta numele lui Take Ionescu. Dominată de ornamentele specifice stilului național, de o intrare monumentală și de fațada ritmată, școala a reprezentat locul previzibil de petrecere a timpului de către copiii din cartier. În plus, foișorul de la ultimul etaj este locul perfect de unde se poate privi scuarul din fața școlii, de unde lipsește bustului lui Take Ionescu, sculptat de Dimitriu-Bârlad, care urma să fie amplasat după moartea marelui om politic. Nu se mai știe nimic despre această inițiativă, nici dacă a apucat să fie executat, nici dacă a fost amplasat și demolat. În cele din urmă, în 1938, cel de-al treilea arhitect al Societății, Dan Ionescu, a completat și restul parcelării și, după 26 de ani de când muncitorii au săpat prima fundație și consilierii comunali au aprobat-o, parcelarea era gata.
Gata să aștepte naționalizarea și îndesarea chiriașilor în locuințe, pentru că, după 1948 a început o epocă mai animată în istoria cartierului, care a crescut numărul de locuitori din acest colț uitat al Bucureștiului. Motivul? La începutul anilor 1950, criza de locuințe i-a determinat pe mai-marii Securității să cazeze cel puțin câte un student venit din provincie pe durata studiilor la instituțiile Securității de Stat. Nu puține au fost conflictele semnalate de actualii locuitori care au prins acele vremuri. Deși arhivele nu menționează nimic, recurența acestei istorisiri în majoritatea convorbirilor o face plauzibilă. La fel de recurentă este și incidența cu care se repetă faptul că majoritatea locuitorilor lucrau la Poștă. Unul dintre locuitori chiar ne aduce dovada, actul de vânzare cumpărare către bunicul domniei sale, funcționar important la PTT, iar o tracere atentă lista căsătoriilor oficiate după 1928 de Primăria Sectorului Albastru confirmă noua stare civilă a locuitorilor, dar și starea lor profesională, angajați ai aceleași societăți de Poștă, Telefon și Telegraf.
Printre locuitorii care ne povestesc istoria caselor se numără o doamnă inginer care scoate din arhivă planurile casei cumpărată de bunică sa în 1931, dar și domnul Ionescu care ne povestește cu lux de amănunte istoria casei și a familiei. Astfel, aflăm că bunicul său a cumpărat nu una, ci trei case în pe această stradă, câte una pentru fiecare dintre cele trei fiice ale sale care au locuit una lângă alta întreaga viață și tot împreună s-au stins, treptat, de bătrânețe. Printre numeroasele sale amănunte, se scurg și câteva infromații deloc de neglijat. Aflăm, așadar, că vecina de vizavi a domnului Ionescu a trăit 100 de ani, vecinul din dreapta 106, iar venerabilul nostru interlocutor trecuse bine de 90. Învelitoarea caselor era realizată din celebrul eternit, un material care nu se mai fabrică de atunci și care a reprezentat, probabil, materialul secret care a prelungit viața locuitorilor peste 100 ani.
Nu toți locuitorii s-au bucurat de liniște în această parcelare. Era și greu, deodată ce, prin anii șaizeci a fost construită în spatele caselor una dintre halele de producție de la Vulcan, iar zgomotul de produs continuu de motoare a scăzut calitatea locuirii. Comuniștii au mai construit și un turn de apă, care nu a fost dărâmat odată cu fabrica, fără îndoială simbolul parcelării. Momentul 1989 a surpins locuitorii cu zvonurile întemeiate despre iminenta demolare, însă Revoluția a oprit planurile megalomane și prelungit viața acestora, depășind și ele 100 de ani. În ciuda vechimii și a valorii istorice și arhitecturale, ansamblul de locuințe-tip nu se găsește pe Lista Monumentelor Istorice, ci doar pe lista celor care doresc să le viziteze.
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
