Un traseu istoric prin Bucureştii bine dosiţi

Când spunem Centrul istoric al Bucureştiului, spunem Lipscani. Este reperul oricui. Povestea unuia dintre tururile pe care le organizează ARCEN începe, inevitabil, cu poveşti despre uliţa Lipscanilor.

Se numeşte astfel pentru că negustorii saşi din Transilvania aduceau marfă din oraşul german Leipzig, Lipsca. Este singura stradă din oraş unde nu sunt apartamente de locuit, ci numai magazine, cafenele, bănci. Hanul Şerban Vodă se afla pe locul Băncii Naţionale a României. A fost ridicat de Şerban Cantacuzino între 1683 şi 1687, fiind cel mai mare han din oraş. A fost demolat în 1883. Aici poposeau negustori fel de fel şi îşi desfăşurau activitatea bancheri. Ei au rămas pe Lipscani. Uliţa se termina în Podul Mogoşoaei. „Aici se vindeau oglinzi, pahare veneţiene, atenţie, furculiţe şi scobitori”, spune ghidul.
 

Edmond Niculuşcă şi Alberto Groşescu, ghizii de serviciu, ne-au condus pe unul dintre cele mai „şocante” trasee, după cum declară. A fost un traseu inedit, pe străzi pe care nu am mai fost niciodată: Pătrașcu Vodă, Sarmizegetusa, Mavrogheni, Biserica Răzvan, Calea Moșilor, Radu Calomfirescu, Stelea Spătaru.
 

Lăsăm statuia Lupa Capitolina în spate. Printre multele peripeţii şi mutări prin care a trecut, aflăm că în 1918, în timpul unei bătăi cu bulgări, unul dintre gemeni a fost furat pentru topire. Trecem pe sub bulevardul I.C. Brătianu, în mahalaua Sfântul Gheorghe şi facem popas în faţa bisericii Sf. Gheorghe Nou, unde sunt osemintele lui Constantin Brâncoveanu. Una dintre cele mai bine făcute restaurări din Bucureşti.
 

Intrăm pe o stradă cu un puternic impact vizual, Sarmizegetusa, lungă de 75 de metri. Case renovate, altele feliate, cu pereţii scorojiţi, cu scânduri bătute la ferestre sau cu tâmplărie modernă, după posibilităţi, cu ziduri mâzgălite cu vopseluri stridente, tomberoane de gunoi în mijlocul drumului. În spatele unui imobil de care se agaţă o schelă se vede un portret. O colegă îmi spune: “Uite-l pe Samuel!” Pe un gard de ciment era, într-adevăr, portretul scriitorului Samuel Beckett. Acum e cu adevărat un traseu cultural.
 

Pe strada Nicolae Mavrogheni (domnitor în Muntenia 1786-1790) se vede încă piatra de râu. E neasfaltată. Şi ni se spune că nici nu va fi prea curând.

Aici, pe lângă case mişună ţigănuşi murdari, gunoaie, iar imobilele arată ca după o razie. O casă specifică de băcan a rămas construită cu geamuri mari, largi, două sus, două la parter, iar pe colţ are un balcon cu fier forjat. Acolo stătea băcanul şi supraveghea clienţii. Burlane nu mai are, iar prin crăpături au crescut arbuşti. La geam e cineva. Un bărbat mirat de apariţia noastră. Mai mulţi locatari s-au adunat pe stradă.
 

Ne strecurăm pe lângă ziduri, pe fâşii înguste de trotuar şi ne oprim în faţa unei  intrări verzi, strada Biserica Răzvan. I se mai spunea şi “uliţa unde se frânge fierul”. O viţă- de-vie s-a agăţat obraznică de balconul care împrejmuieşte toată clădirea cu tâmplărie, cum altfel, verde, iar bolta de copaci face umbră scurtei străzi până la biserica ctitorie a lui Ienăchiţă Văcărescu. „În pridvorul acestui lăcaş s-a descoperit într-un mormânt un veşmânt care acum poate fi admirat la Palatul Suţu”, spune Edmond Niculuşcă. În faţa bisericii, o clădire interesantă, foarte îngustă, pare a fi o dependinţă a uneia mai mari, pe latura cam de un metru şi ceva lăţime sunt două geamuri aşezate vertical. Din spatele unei uşi pe care scrie mare Folii Auto iese un ameţit care nu ştie ce-i cu atâta zarvă. Cască ochii şi intră.
 

Ajungem pe strada Radu Calomfirescu (a fost unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul), aflată într-un cartier cu case “răsărite”,  unde pe vremuri erau multe cârciumi. Acum e linişte, multe imobile au fost dichisite. Casa în care a locuit arhitectul Leonida Negresco (şi-a pus semnătura şi pe Arenele Romane) se află la numărul 12 şi face parte din Ansamblul de arhitectură „Strada Radu Calomfirescu nr. 9-15; 10-16”, înscris pe Lista monumentelor istorice 2010. Interesant este faptul că bucureştenii se mutau de aici, de Sfintul Dimitrie şi de Sfântul Gheorghe, fiecare după venit: unii cu camionul, alţii cu căruţa sau cu roaba. Exista toamna şi primăvara o bursă a “braţelor de închiriat”. Oamenii angajau muncitori, zidari, slugi pentru renovări, curăţenie.
 

La numărul 15, Casa cu geamuri bombate este una dintre atracţiile turului. Petrache Dancovici a fost primul proprietar, negustor la prăvălia “La Leul de Aur”. Aici şi-a făcut averea. Mai târziu, doctorul Nicolae Paulescu a locuit aici 20 de ani. O intrare monumentală cu scară masivă, mărginită de două felinare ruginite, casa are ferestre de lemn ce au încastrate geamuri cu sticlă suflată, comandate special la Leipzig, ce par nişte lentile concave. Iedera stă să asedieze clădirea, curtea a fost invadată de verdeaţă, tencuiala lasă să se vadă cărămida roşie, iar stâlpii de beton de la gard au fost prinşi în chingi ca să nu se prăbuşească.
 

Pe Stelea Spătarul găsim în capăt, bine ascunsă, Casa Breslelor (arhitect Luigi Lipizer), o construcţie în stil neogotic, cu acoperiş crenelat, coloane spiralate şi arcade frânte. Ies în evidenţă nişe cu statui ce reprezintă meseriaşii. Am recunoscut, cred, fierarul. Lângă piaţeta fără nume se ridică un bloc modernist de Marcel Iancu.

În fosta Mahala a târgului din lăuntru, o ultimă oprire este în faţa Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi, cu uşă masivă de stejar şi singura biserică mărginită de două felinare cu gaz aerian.

Cei doi ghizi de la ARCEN spun că le-ar plăcea să facă tururi şi prin cartierul armenesc sau Podul Calicilor şi sunt pregătiţi să-i invite pe bucureşteni la „21 de nocturne”, un proiect cu „micro-texte şi macro-teme”, cu poveşti şi experimente muzicale.