Strada Academiei, o arteră veche în Bucureştiul de azi

„Pe locul unde se află astăzi statuile lui Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret, în faţa Universităţii, se găsea Mănăstirea Sfântul Sava, ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea şi refăcută complet în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Aici a funcţionat prima şcoală superioară din Muntenia, fondată în anul 1679 de către domnitorul Şerban Cantacuzino şi cunoscută sub numele de Şcoala de la Sfântul Sava (sau Academia de la Sfântul Sava). Aici învăţau carte grecească fiii marilor boieri”, scrie Alexandru Ofrim în cartea „Străzi vechi în Bucureştiul de azi”, apărută în 2011 la editura Humanitas.

Academiei este o arteră care face legătura între două mari bulevarde principale, Calea Victoriei şi Bulevardul I.C. Brătianu, un amalgam, un bâlci contemporan, care adună studenţii, negustorii, cerşetorii, florăresele, miniştrii, bancherii, artiştii şi parcagii în acelaşi loc. Nu despre multe străzi putem spune acelaşi lucru. Şi doar trăim în Bucureşti.
 

În „Scrisori către Vasile Alecsandri”, Ion Ghica îi scria că în faţa intrării Academiei de la Sfântul Sava se aşezau vânzătorii de mere, covrigi, bragă, alviţă, plăcinte, ispitindu-i pe elevii care ieşeau de la şcoală. Scriitorul şi istoricul Alexandru Ofrim adaugă în cartea sa o celebră povestire a lui Ghica despre un găligan de şcolar care a tăbărât pe un băiat slab şi pirpiriu pe care îl trântise la pământ şi încerca să-i smulgă din mână o bucată de halviţă. „Goliatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei, între plăcintari şi salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi îi smulgea din mână (...) De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deşi trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâini şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile”. Aflăm că băiatul firav era Nicolae Bălcescu.
 

Cea mai impozantă clădire a Bucureştilor a fost ridicată în locul complexului mânăstiresc de la Sfântul Sava. Locul era socotit centrul oraşului. Clădirea Academiei (Universităţii) a fost proiectată la 1857 de arhitectul Alexandru Orăscu şi inaugurată la 1869.

De-a lungul timpului clădirea a trecut prin mai multe modificări, fiind gazda mai multor instituţii: Senatul României, Societatea Academică, Muzeul de Antichităţi, Pinacoteca, Muzeul de Ştiinţe Naturale, Biblioteca Centrală.

Înainte de Primul Război Mondial începe construirea corpului de pe strada Edgar Quinet. Mircea Eliade se juca aici, în anii ocupaţiei germane, 1916-1918: „Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei (pe locul de astăzi al Teatrului Naţional), acolo cu un an mai înainte se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia lui Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare construcţiei aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund odată intrat la liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor”, consemnează profesorul Al. Ofrim în cartea sa.
 

Ziarul „Telegraful” din 1873 scria că bulevardul nou trasat, Regina Elisabeta azi – devenise locul tuturor întâlnirilor. „Samsarii întâlnesc aici pe cei ce vor să se lase ruinaţi; madamesele, care abia au ieşit de la pension, vin aici să-şi arate toaleta, să vorbească franţuzeşte şi să întâlnească pe musiu cutare”. Se vorbea în şoaptă, scria la ziar, numai glasurile băieţilor care vindeau ziare se auzeau stridente: „Românul, Tiligraful, Presa, Trompeta, Ghimpele”.
 

La întretăierea cu strada Doamnei, s-a aflat pe la 1890 Grădina Blanduziei (numită înainte Grădina Gagel şi mai apoi Grădina Edison), potrivit lui Alexandru Ofrim. Constantin Bacalbaşa, citat de profesorul Ofrim, scria că „vara cânta orchestra, se mâncau cremvurşti şi la ora 11 jumătate noaptea apărea întâiul transport de cornuri calde”. Până anul trecut, aici era un restaurant, Blanduziei parcă, cu specific românesc. Azi, când am dat o raită pe acolo, a dispărut. E parking.

Vizavi, în stil modernist, blocul-turn Tehnoimport, clădire ridicată în prima jumătate a secolului XX de arhitecţii Harry Stern, Rudolf Frenkel şi Marcel Locar. De aici începe strada Academiei. Mai înainte, pe dreapta, deasupra arcadelor a rămas scris cu litere de-o şchioapă „PIESE DE SCHIMB MAGNETOFOANE TELEVIZOARE”, iar în spatele coloanelor, buticuri cu fel şi fel: ţigări, imprimerii, încălţăminte. Şi miros infect. Un imobil de la 1894, lucrare a arhitectului Filip Xenopol, clădirea fostului Hotel Bristol are plăcuţă de „Monument istoric”. Se află pe partea stângă a străzii. Este caracterizat printr-un stil eclectic, practicat în Bucureştii sfârşitului de secol XIX, cu balcoane mici, cu fier forjat, împletit ca o plasă de pescar.

Pe colţul dinspre bulevardul Elisabeta o ţigancă florăreasă vinde lavandă. Strigă, dar nimeni parcă n-o aude în vacarm. Las Librăria „Mihai Eminescu” (pe locul ei a fost o grădină de vară, Carpaţi), pe stânga şi merg agale pe lângă zidul Facultăţii de Matematică. Trec de intersecţia cu Edgar Quinet, observ că s-a schimbat pavajul în faţă la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Pe locul lui a fost odată o altă grădină. Grădina Raşca, deschisă la 1860 de un ceh, Ignatz Hrtska. Dar pentru că nimeni nu-i putea pronunţa numele, i s-a spus Raşca. Aici venea elita Bucureştiului.
 

Lăcaşul din vecinătate a fost ridicat în 1702, în timpul lui Constantin Brâncoveanu şi se numeşte astfel pentru că a fost sfinţită un an mai târziu. În chiliile de aici a trăit scriitorul Nicolae Filimon. Vizavi de biserică, printr-un pasaj cu tavan lăsat, se ajunge la Teatrul Odeon. Un afiş cu „Gaiţele” este pe trotuar, iar panoul cu „Un tramvai numit dorinţă” e rezemat de zid. „Pasagiul Victoriei” a păstrat din vremuri doar titulatura. Înăuntru e un acoperiş de umbreluţe colorate curcubeu.

La Galeriile de artă ale Municipiului Bucureşti văd câteva picturi de la Balcic, într-o expoziţie Elite Art Gallery. Mai sus, la numărul 23, este o simigerie. Alături, magazinul „Artizanat”. În geam sunt ii şi costume populare, linguri de lemn, dar şi umbrele. În caz de ceva. Bijuteria „Briliantul” are firmă aici, casa de blănuri „Astrahanul” e închisă la ora la care ajung eu, târziu, iar mini-marketul de legume şi fructe e deschis. Încă din vremea studenţiei găseam aici delicioase mere. Şi o clientă fidelă. Regizoarea Alice Barb, o apariţie verde-marine, este ajutată de vânzător cu plasele până la maşină.