Magheru e o Dunăre a străzilor. Și ca orice fluviu, fie el și de beton, are afluenți. Strada Pitar Moș se-ntâlnește cu C.A. Rosetti la mijlocul bulevardului în care se varsă împreună. Un loc aparent fad, mărginit de clădiri și șosea ciuruită, ascunde, ca orice loc trântit pe hartă, o poveste.
Poveștile respiră în asfalt, în fiecare curte, pe gardurile sau zidurile puternic colorate de graffiti. Poveștile sunt pentru cine îndrăznește să le caute. Să-ntrebe. Sunt.
Îngrozitorul număr 13
Pitar Moș 7-13, Facultatea de Limbi Străine. Cum pătrunzi pe stradă, chiar la intrare, e imposibil să nu te lovești de cârduri de studenți. Oamenii vin și pleacă. Trec pragul facultății, învață, apoi o termină, ușor o uită. Puțini se-ntreabă ce e și cu clădirea aia. Cum s-a ridicat sau la ce a servit. Pereții scrijeliți sunt martorii unei istorii zdruncinate. Facultatea poate servi ca loc țintă într-un scenariu de Hitchcock sau Amenábar. A fost morgă, centru de boli mintale sau azil de măicuțe. Peisajul îți dă fiori, povestea îl întărește, privești altfel construcția. Între războaie, clădirea era locuință pentru măicuțele mai în vârstă și școală pentru elevele care voiau să urmeze același drum. O școală cu circuit închis. De obicei, doar fete provenite din nobilime aveau acces. Bătrânii cunosc locul, dar și legendele urbane: „Sub Facultatea de Limbi Străine există un tunel secret care duce la cinematograful Scala”, povestește paznicul. Pe vremuri, tinerele măicuțe se furișau ca să vadă filme, acestea fiind interzise de politica școlii.
Puțin mai la vale, vizavi, se găsește Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Ortodoxă, a fost ridicată în 1795 de voievodul Alexandru Moruzi. Și lăcașul sfânt ascunde povești. Domnitorul a zidit și o bolniță în urma unei epidemii de ciumă. Ciumații erau ținuți în carantină pe actuala stradă Pitar Moș.
Radu Petrescu, prozator, membru al grupului de la Târgoviște, a locuit la numărul 24. O casă bej, mare, impunătoare. Azi, cârciumă! Dacă te găsești pe Pitar Moș, e greu să nu poposești la „La Copac”. Casa și curtea s-au transformat într-un punct de pelerinaj pentru actori, scriitori sau muzicieni care se relaxează la apus, după muncă. Terasa, toată din lemn, e construită în jurul unui dud imens care a trăit abdicarea lui Cuza, războaiele mondiale și căderea comunismului. Copacul ascultă și adăpostește în scoarță milioane de povești ale oamenilor care s-au nimerit la mese. Tradițional românească, bucătăria e un deliciu. La umbra arborelui se gătește la ceaun. Pe final de săptămână, seara, proprietarii organizează evenimente culturale. Expoziții, film sau muzică. „La Copac” e o pată de culoare pe o stradă sufocată de beton. Videoclipul melodiei „Praznic năprasnic” a lui Mircea Baniciu e filmat în interior, în ambientul mioritic deschis, zilnic, și muritorilor de rând.
La început de mileniu, după concertul de la Sala Palatului, Goran Bregovic a ținut morțiș, la recomandarea apropiaților, să ia cina „La Copac”.
Strada se termină, brusc!, într-un părculeț situat la poalele unui bloc. Sunt șase bănci, o statuie (pe vremuri fântână) și un colț de rai al porumbeilor și al oamenilor străzii. Mereu alții, fiecare cu o bibliotecă de povești.
Poveștile sunt pentru cine îndrăznește să le caute. Să-ntrebe. Sunt!
Ne bucurăm că articolul nostru v-a stârnit interesul. Ne-ar fi de mare folos dacă v-ați răpi încă 4 minute pentru completarea acestui chestionar.
