Câtă vreme am locuit în Sectorul 3, în „Sălăjan”, apoi în Mexic, singura piaţă pe care o frecventam era cea de la intersecţia bulevardelor Nicolae Grigorescu şi Camil Ressu, denumită oficial „Piaţa Titan 1”.
Locuitorii din zonă îi spuneau simplu - Piaţa Sălăjan. Una destul de mică, având în vedere imensitatea cartierului. Şi, în plus, plină de bişniţari, care ocupau, după un studiu efectuat de subsemnatul, aproape 90 la sută din tarabe şi din spaţiile comerciale. Câţiva zarzavagii bulgari din Dâmboviţa (sunt bulgari şi în Dâmboviţa!) erau printre ultimii producători adevăraţi din Piaţa Sălăjan. În rest, repet, speculanţi, ţinuţi în braţe de „autorităţi” (primărie, poliţie). Reacţia „publicului” la acest spectacol a fost promptă. Mulţi au ales să-şi facă piaţa de la Billa, de la Auchan, de la Penny, de la Lidl, de la Mega Image.
De câte ori n-am ajuns în piaţă la ora 18.00 - 19.00, ore normale, iar prin piaţă bătea vântul. „Buticarii” îşi acoperiseră tarabele şi plecaseră acasă, ca funcţionarii publici! Iar dimineaţa... Abia pe la 9.00 ridicau păturile de pe marfă! Păi, când eram copil, la Ploieşti în piaţă ţăranii dormeau lângă marfă. Nu neapărat să o păzească, ci să o vândă. Acum, de când mi-am mutat cuibul, undeva pe lângă Cimitirul Bellu (despre care am să scriu o poveste frumoasă, următoarea!), merg la Piaţa Progresul!
Piaţa Progresul e prima piaţă din Bucureşti pe care am vizitat-o, în calitate de provincial, acum vreo patru decenii.
La începutul anilor '70. Părinţii aveau câţiva prieteni în Cartierul Berceni, iar prima aventură în capitala României a subsemnatului acolo a avut loc.
Piaţa Progresul de azi nu mai are însă nimic în comun cu cea de acum 40 de ani. Doar numele şi, ceea ce e foarte, foarte important, încă, statutul de piaţă. Adică locul ăla în care vin să vândă ţăranii, cei care muncesc pământul cu adevărat. Aşezată în sudul Bucureştiului, Piaţa Progresul e alimentată cu legume şi fructe proaspete de ţăranii gospodari din Ilfov şi din Giurgiu, în principal, că ei sunt cei mai aproape, dar şi de alţii, atraşi de locul transformat acum doi ani şi jumătate într-unul civilizat. Civilizat respectând standardele comerţului de la noi.
M-am bucurat că sunt aproape de Piaţa Progresul, că pot face cumpărături din acest loc de frumoase aduceri aminte şi nu doar din scurtele mele vizite din vremea copilăriei. La doi paşi e Stadionul „Rocar”, acolo unde acum 15 ani debutam în meseria de ofiţer de presă la fosta echipă a Fabricii de Autobuze, puse acum, şi echipa şi uzina, pe butuci. S-a ales praful de cele două...
De la Cimitirul Bellu până la Piaţa Progresul am trei staţii de tramvai. În primul weekend după mutarea în zonă am dat o fugă la piaţă. Pentru că nu mai am voie să car greutăţi, din cauza spatelui, am apelat la căruciorul de pensionar, aflat în dotare de câţiva ani, dar folosit destul de rar.
M-am prezentat la Piaţa Progresul într-o sâmbătă. La primele ore ale dimineţii. „Atunci merg la cumpărături oamenii serioşi”, aşa îmi spunea tatăl meu pe vremuri, şi el împătimit al plimbărilor prin pieţe. Şi, ca orice om serios, înainte de a pleca de acasă, m-am documentat asupra obiectivului ce urma a fi vizitat!
Aşa am aflat că Primăria Sectorului 4 a redeschis piaţa în ianuarie 2013. Sursele sunt diferite. Aşa aflu că modernizarea pieţei a costat ba 37 de milioane de lei, ba 20, ba 40! Că are ba 17.000 de metri pătraţi, ba 11.000! Nu mai contează. Pe dinafară, Piaţa Progresul arată ca un Mall de provincie. La exterior sunt magazine mici, farmacii, puncte unde pariorii sau îndrăgostiţii de păcănele îşi pot lăsa într-o oră agoniseala de o lună. Eşti întâmpinat de comercianţi chiar de pe trotuar. „Ţigări! Ţigări! Ţigări! Ţigări!”, strigă o ţigancă bătrână. Alte două, mai tinere, se ocupă de vânzarea unor produse similare. Lângă ele, o bătrână cu mâinile strâmbe de muncă şi umflate de reumatism, cu faţa zbârcită de soare, de ploaie şi de vremuri, vinde pătrunjel, buchete de flori şi câteva ouă. „Nu vă supăraţi, caut piaţa, piaţa adevărată”, întreb o femeie ce trage de un cărucior similar cu al meu şi din care ies la iveală câteva frunze de ţelină, şi o pâine. Sunt îndrumat corespunzător, intrarea în piaţă, observând ulterior, putându-se face prin mai multe puncte. Printr-un magazin turcesc în care găseşti toate seminţele şi mirodeniile din lume, plus celebrele sucuri Dimeş, printr-un magazin de desfacere a produselor de panificaţie şi, cel mai frumos, printr-un sector unde nu au voie să vândă decât pensionarii. Ăia de la ţară!
La interior, Piaţa Progresul îşi dezvăluie noua identitate! Într-adevăr, mulţi, mulţi ţărani-producători. Dar şi un procent important de speculanţi. Îi vezi după faţă, dar mai ales îi recunoşti după cum le arată mâinile: curate, date cu lac, trecute pe la saloanele de „mani”! Mă plimb preţ de vreo 20 de minute, timp în care sunt invitat de comercianţi să cumpăr. Îmi place Piaţa. Şi asta în ciuda kitsch-ului evident. Mă uit la marfă şi îi întreb pe comercianţii care mă îmbie cu produsele lor „de unde vin”. „Din Colibaşi, mamă”, „Din Vidra, domnule”, „Din Falaştoaca”, mi se răspunde. Sunt localităţi de legumicultori aflate nu departe, în judeţul Giurgiu, pe malurile Argeşului care se scurge încet spre Dunăre. Din Argeş şi din pământurile acelea incredibil de bune îşi trag totul legumele de pe tarabele din Piaţa Progresul.
Un tip cam la vreo 50 de ani, 50 de ani şi puţin, vinde ceapă. Are o diversitate care atrage. Sunt câteva soiuri şi hibrizi de ceapă de care nu am habar, în ciuda faptului că am terminat Agricultura. În ultimii 25 de ani s-au inventat multe soiuri, mulţi hibrizi. Nu inventăm doar maşini, calculatoare, iată, inventăm şi soiuri noi de diferite legume! „De unde e ceapa?”, îl abordez pe vânzător, despre care îmi dau seama instantaneu că poate fi „omul meu”, aici, la Piaţa Progresul. „De la Buzău”, răspunde el, în timp ce îşi aranjează marfa deja aranjată pe tarabă. „Şi asta albă? Şi asta? Toată ceapa e de Buzău?”, întreb. Omul nu pare surprins de lipsa mea de cunoştinţe în materie de ceapă inventată după 1989 şi zâmbeşte. Îi dezvălui faptul că m-am mutat în zonă de doar două zile şi că am nevoie de informaţii, de sfaturi. Omul meu, fără ghilimele de această dată, pe care îl cheamă Marian, îmi prezintă oferta din Piaţa Progresul şi apoi mă întreabă ce vreau să mai cumpăr în afară de ceapă.
Pentru roşii şi ardei, ca şi pentru celelalte legume obişnuite unei alimentaţii normale, sunt îndrumat la ţăranii din jurul său. Fiecare se recomandă civilizat şi cu toţii sunt bucuroşi că au un nou client! Pentru brânză, carne, Marian mă ia de mână şi mă duce la câteva dintre multele dughene de profil şi mă introduce: „Domnul e prietenul meu, da?! Aveţi grijă să plece mulţumit”. Ovidiu vinde brânză. Dar şi alte mărfuri de băcănie. Are un spaţiu de vreo 5-6 metri pătraţi. Nici nu îi trebuie mai mult. „Brânza asta e foarte bună. E de capră şi e din Teleorman. Ştiu de la cine o iau, aşa că garantez. Asta e din comerţul socialist. O aduce o firmă. O vindem, dar eu pentru asta garantez sută-n sută”, îmi spune Ovidiu. Îmi dă să gust şi, într-adevăr, brânza e de belea!
Descopăr, nu departe de taraba lui Marian un cuptor de pâine. „Since 1991” scrie mare deasupra cuptorului. Cei mai mulţi dintre brutari sunt turci. Vânzătoarele sunt românce. Tot românce am impresia că sunt şi nevestele turcilor, care au adoptat însă portul femeii musulmane, e adevărat, moderne, dar musulmane. Câţiva copii, ai patronilor probabil, se joacă printre cărucioarele cu marfă. Vreau să fac o poză. Cer permisiunea. Un turc plin de făină îmi face semn să-mi văd de treabă şi adaugă: „Nu e voie”. „Am înţeles”, răspund. Refuzul nu mă supără atât de tare încât să nu cumpăr de la ei.
Diversitatea în domeniul panificaţiei e incredibilă la „Cuptorul cu Lemne Since 1991” din Piaţa Progresul. Descopăr un sortiment de pâine, care în copilăria mea se numea „turist”! E ca un cozonac, e făcut la tavă. Da, exista şi pe vremuri diversitate, o diversitate care a murit însă la începutul anilor '80, când la magazinele de pâine găseai doar franzela aia de 3 lei şi 60 de bani. Şi tare, ca să nu cumpere omul decât atât cât avea nevoie strict...
Într-un sector special amenajat se vinde carne. Într-altul peşte. Intrat acolo, eşti luat pe sus de comercianţi, care îţi şoptesc: „Facem discount”. Mă simt ca la Istanbul, acolo unde comercianţii nu îţi dau pace până nu cumperi ceva de la ei. Ăsta comerţ, tati! Magazinaşe în care găseşti ouă, carne de pasăre, în altele mezeluri direct de la producător.
Îmi place să studiez mentalitatea cumpărătorilor, asta pentru că fac parte din această categorie, dar, în acelaşi timp, şi filozofia vânzătorului. Cea din urmă e, cred, mult mai importantă. E vital să ştii să-ţi vinzi marfa. Am mai spus, eu îmi aleg locul de unde achiziţionez, să zicem, legume, că vorbim doar de Piaţa Progresul, după cum sunt întâmpinat de cel ce vinde, de felul în care îmi vorbeşte.
Marian, de exemplu, omul cu ceapa, m-a luat direct la un moment dat: „Nu vă supăraţi? Vă ştiu de undeva, dar nu ştiu de unde să vă iau”. Că e harfă sau nu, contează mai puţin. Marian m-a lovit direct la „corason”! Păi cum să-l trădez de azi înainte?! Cum să cumpăr ceapă de la ţiganul ăla cu părul ca Einstein şi care, cu siguranţă, nu e producător?! Cum?! Vedeţi, mentalitate de vânzător în secolul XXI! Şi de cumpărător!
După o nouă tură prin piaţă, având căruciorul plin, trec pe la Marian. „Cum a fost?”, mă abordează el. Îi mulţumesc pentru ajutor. Nu mă lasă însă să plec. „Nu vreţi şi nişte lapte de capră. E bun. O ştiu pe femeie, e nevasta unui fost coleg de-al meu. A murit săracul. Femeia are capre, din asta trăieşte”, îmi zice omul meu. Mă dau bătut! Sunt prezentat unei femei de aproximativ 60 ani, dar de o frumuseţe rară! Mă uit hipnotizat la femeie, în timp ce ea scoate de sub taraba cu legume o sticlă de lapte. Mă asigură şi ea că e de cea mai bună calitate.
Întotdeauna am avut încredere în vânzătorii pe care i-am întâlnit periodic şi pe termen lung prin pieţe. Îmi dau încredere. De la ăştia merită să cumperi chiar şi ouă ori alte produse perisabile. „Ai de unde să-i iei. Îi regăseşti mereu în acelaşi loc”, îmi spunea, pe vremuri, tata.
Părăsesc Piaţa Progresul având căruciorul încărcat. Cu de toate. Mă uit în portofel şi, după o socoteală sumară, îmi dau seama că vizita a meritat. Conform obiceiului, îmi iau o bere. Trec pe trotuarul de vizavi şi contemplez piaţa. Pe dinafară, Piaţa Progresul arată ca un Mall de provincie.
Un Mall în care mai găseşti vânzându-şi mărfurile producătorii adevăraţi, ţăranii ăia truditori, care muncesc de dimineaţa până noaptea timp de 365 de zile pe an. Uneori 366!
Locuitorii din zonă îi spuneau simplu - Piaţa Sălăjan. Una destul de mică, având în vedere imensitatea cartierului. Şi, în plus, plină de bişniţari, care ocupau, după un studiu efectuat de subsemnatul, aproape 90 la sută din tarabe şi din spaţiile comerciale. Câţiva zarzavagii bulgari din Dâmboviţa (sunt bulgari şi în Dâmboviţa!) erau printre ultimii producători adevăraţi din Piaţa Sălăjan. În rest, repet, speculanţi, ţinuţi în braţe de „autorităţi” (primărie, poliţie). Reacţia „publicului” la acest spectacol a fost promptă. Mulţi au ales să-şi facă piaţa de la Billa, de la Auchan, de la Penny, de la Lidl, de la Mega Image.
De câte ori n-am ajuns în piaţă la ora 18.00 - 19.00, ore normale, iar prin piaţă bătea vântul. „Buticarii” îşi acoperiseră tarabele şi plecaseră acasă, ca funcţionarii publici! Iar dimineaţa... Abia pe la 9.00 ridicau păturile de pe marfă! Păi, când eram copil, la Ploieşti în piaţă ţăranii dormeau lângă marfă. Nu neapărat să o păzească, ci să o vândă. Acum, de când mi-am mutat cuibul, undeva pe lângă Cimitirul Bellu (despre care am să scriu o poveste frumoasă, următoarea!), merg la Piaţa Progresul!
Piaţa Progresul e prima piaţă din Bucureşti pe care am vizitat-o, în calitate de provincial, acum vreo patru decenii.
La începutul anilor '70. Părinţii aveau câţiva prieteni în Cartierul Berceni, iar prima aventură în capitala României a subsemnatului acolo a avut loc.
Piaţa Progresul de azi nu mai are însă nimic în comun cu cea de acum 40 de ani. Doar numele şi, ceea ce e foarte, foarte important, încă, statutul de piaţă. Adică locul ăla în care vin să vândă ţăranii, cei care muncesc pământul cu adevărat. Aşezată în sudul Bucureştiului, Piaţa Progresul e alimentată cu legume şi fructe proaspete de ţăranii gospodari din Ilfov şi din Giurgiu, în principal, că ei sunt cei mai aproape, dar şi de alţii, atraşi de locul transformat acum doi ani şi jumătate într-unul civilizat. Civilizat respectând standardele comerţului de la noi.
M-am bucurat că sunt aproape de Piaţa Progresul, că pot face cumpărături din acest loc de frumoase aduceri aminte şi nu doar din scurtele mele vizite din vremea copilăriei. La doi paşi e Stadionul „Rocar”, acolo unde acum 15 ani debutam în meseria de ofiţer de presă la fosta echipă a Fabricii de Autobuze, puse acum, şi echipa şi uzina, pe butuci. S-a ales praful de cele două...
De la Cimitirul Bellu până la Piaţa Progresul am trei staţii de tramvai. În primul weekend după mutarea în zonă am dat o fugă la piaţă. Pentru că nu mai am voie să car greutăţi, din cauza spatelui, am apelat la căruciorul de pensionar, aflat în dotare de câţiva ani, dar folosit destul de rar.
M-am prezentat la Piaţa Progresul într-o sâmbătă. La primele ore ale dimineţii. „Atunci merg la cumpărături oamenii serioşi”, aşa îmi spunea tatăl meu pe vremuri, şi el împătimit al plimbărilor prin pieţe. Şi, ca orice om serios, înainte de a pleca de acasă, m-am documentat asupra obiectivului ce urma a fi vizitat!
Aşa am aflat că Primăria Sectorului 4 a redeschis piaţa în ianuarie 2013. Sursele sunt diferite. Aşa aflu că modernizarea pieţei a costat ba 37 de milioane de lei, ba 20, ba 40! Că are ba 17.000 de metri pătraţi, ba 11.000! Nu mai contează. Pe dinafară, Piaţa Progresul arată ca un Mall de provincie. La exterior sunt magazine mici, farmacii, puncte unde pariorii sau îndrăgostiţii de păcănele îşi pot lăsa într-o oră agoniseala de o lună. Eşti întâmpinat de comercianţi chiar de pe trotuar. „Ţigări! Ţigări! Ţigări! Ţigări!”, strigă o ţigancă bătrână. Alte două, mai tinere, se ocupă de vânzarea unor produse similare. Lângă ele, o bătrână cu mâinile strâmbe de muncă şi umflate de reumatism, cu faţa zbârcită de soare, de ploaie şi de vremuri, vinde pătrunjel, buchete de flori şi câteva ouă. „Nu vă supăraţi, caut piaţa, piaţa adevărată”, întreb o femeie ce trage de un cărucior similar cu al meu şi din care ies la iveală câteva frunze de ţelină, şi o pâine. Sunt îndrumat corespunzător, intrarea în piaţă, observând ulterior, putându-se face prin mai multe puncte. Printr-un magazin turcesc în care găseşti toate seminţele şi mirodeniile din lume, plus celebrele sucuri Dimeş, printr-un magazin de desfacere a produselor de panificaţie şi, cel mai frumos, printr-un sector unde nu au voie să vândă decât pensionarii. Ăia de la ţară!
La interior, Piaţa Progresul îşi dezvăluie noua identitate! Într-adevăr, mulţi, mulţi ţărani-producători. Dar şi un procent important de speculanţi. Îi vezi după faţă, dar mai ales îi recunoşti după cum le arată mâinile: curate, date cu lac, trecute pe la saloanele de „mani”! Mă plimb preţ de vreo 20 de minute, timp în care sunt invitat de comercianţi să cumpăr. Îmi place Piaţa. Şi asta în ciuda kitsch-ului evident. Mă uit la marfă şi îi întreb pe comercianţii care mă îmbie cu produsele lor „de unde vin”. „Din Colibaşi, mamă”, „Din Vidra, domnule”, „Din Falaştoaca”, mi se răspunde. Sunt localităţi de legumicultori aflate nu departe, în judeţul Giurgiu, pe malurile Argeşului care se scurge încet spre Dunăre. Din Argeş şi din pământurile acelea incredibil de bune îşi trag totul legumele de pe tarabele din Piaţa Progresul.
Un tip cam la vreo 50 de ani, 50 de ani şi puţin, vinde ceapă. Are o diversitate care atrage. Sunt câteva soiuri şi hibrizi de ceapă de care nu am habar, în ciuda faptului că am terminat Agricultura. În ultimii 25 de ani s-au inventat multe soiuri, mulţi hibrizi. Nu inventăm doar maşini, calculatoare, iată, inventăm şi soiuri noi de diferite legume! „De unde e ceapa?”, îl abordez pe vânzător, despre care îmi dau seama instantaneu că poate fi „omul meu”, aici, la Piaţa Progresul. „De la Buzău”, răspunde el, în timp ce îşi aranjează marfa deja aranjată pe tarabă. „Şi asta albă? Şi asta? Toată ceapa e de Buzău?”, întreb. Omul nu pare surprins de lipsa mea de cunoştinţe în materie de ceapă inventată după 1989 şi zâmbeşte. Îi dezvălui faptul că m-am mutat în zonă de doar două zile şi că am nevoie de informaţii, de sfaturi. Omul meu, fără ghilimele de această dată, pe care îl cheamă Marian, îmi prezintă oferta din Piaţa Progresul şi apoi mă întreabă ce vreau să mai cumpăr în afară de ceapă.
Pentru roşii şi ardei, ca şi pentru celelalte legume obişnuite unei alimentaţii normale, sunt îndrumat la ţăranii din jurul său. Fiecare se recomandă civilizat şi cu toţii sunt bucuroşi că au un nou client! Pentru brânză, carne, Marian mă ia de mână şi mă duce la câteva dintre multele dughene de profil şi mă introduce: „Domnul e prietenul meu, da?! Aveţi grijă să plece mulţumit”. Ovidiu vinde brânză. Dar şi alte mărfuri de băcănie. Are un spaţiu de vreo 5-6 metri pătraţi. Nici nu îi trebuie mai mult. „Brânza asta e foarte bună. E de capră şi e din Teleorman. Ştiu de la cine o iau, aşa că garantez. Asta e din comerţul socialist. O aduce o firmă. O vindem, dar eu pentru asta garantez sută-n sută”, îmi spune Ovidiu. Îmi dă să gust şi, într-adevăr, brânza e de belea!
Descopăr, nu departe de taraba lui Marian un cuptor de pâine. „Since 1991” scrie mare deasupra cuptorului. Cei mai mulţi dintre brutari sunt turci. Vânzătoarele sunt românce. Tot românce am impresia că sunt şi nevestele turcilor, care au adoptat însă portul femeii musulmane, e adevărat, moderne, dar musulmane. Câţiva copii, ai patronilor probabil, se joacă printre cărucioarele cu marfă. Vreau să fac o poză. Cer permisiunea. Un turc plin de făină îmi face semn să-mi văd de treabă şi adaugă: „Nu e voie”. „Am înţeles”, răspund. Refuzul nu mă supără atât de tare încât să nu cumpăr de la ei.
Diversitatea în domeniul panificaţiei e incredibilă la „Cuptorul cu Lemne Since 1991” din Piaţa Progresul. Descopăr un sortiment de pâine, care în copilăria mea se numea „turist”! E ca un cozonac, e făcut la tavă. Da, exista şi pe vremuri diversitate, o diversitate care a murit însă la începutul anilor '80, când la magazinele de pâine găseai doar franzela aia de 3 lei şi 60 de bani. Şi tare, ca să nu cumpere omul decât atât cât avea nevoie strict...
Într-un sector special amenajat se vinde carne. Într-altul peşte. Intrat acolo, eşti luat pe sus de comercianţi, care îţi şoptesc: „Facem discount”. Mă simt ca la Istanbul, acolo unde comercianţii nu îţi dau pace până nu cumperi ceva de la ei. Ăsta comerţ, tati! Magazinaşe în care găseşti ouă, carne de pasăre, în altele mezeluri direct de la producător.
Îmi place să studiez mentalitatea cumpărătorilor, asta pentru că fac parte din această categorie, dar, în acelaşi timp, şi filozofia vânzătorului. Cea din urmă e, cred, mult mai importantă. E vital să ştii să-ţi vinzi marfa. Am mai spus, eu îmi aleg locul de unde achiziţionez, să zicem, legume, că vorbim doar de Piaţa Progresul, după cum sunt întâmpinat de cel ce vinde, de felul în care îmi vorbeşte.
Marian, de exemplu, omul cu ceapa, m-a luat direct la un moment dat: „Nu vă supăraţi? Vă ştiu de undeva, dar nu ştiu de unde să vă iau”. Că e harfă sau nu, contează mai puţin. Marian m-a lovit direct la „corason”! Păi cum să-l trădez de azi înainte?! Cum să cumpăr ceapă de la ţiganul ăla cu părul ca Einstein şi care, cu siguranţă, nu e producător?! Cum?! Vedeţi, mentalitate de vânzător în secolul XXI! Şi de cumpărător!
După o nouă tură prin piaţă, având căruciorul plin, trec pe la Marian. „Cum a fost?”, mă abordează el. Îi mulţumesc pentru ajutor. Nu mă lasă însă să plec. „Nu vreţi şi nişte lapte de capră. E bun. O ştiu pe femeie, e nevasta unui fost coleg de-al meu. A murit săracul. Femeia are capre, din asta trăieşte”, îmi zice omul meu. Mă dau bătut! Sunt prezentat unei femei de aproximativ 60 ani, dar de o frumuseţe rară! Mă uit hipnotizat la femeie, în timp ce ea scoate de sub taraba cu legume o sticlă de lapte. Mă asigură şi ea că e de cea mai bună calitate.
Întotdeauna am avut încredere în vânzătorii pe care i-am întâlnit periodic şi pe termen lung prin pieţe. Îmi dau încredere. De la ăştia merită să cumperi chiar şi ouă ori alte produse perisabile. „Ai de unde să-i iei. Îi regăseşti mereu în acelaşi loc”, îmi spunea, pe vremuri, tata.
Părăsesc Piaţa Progresul având căruciorul încărcat. Cu de toate. Mă uit în portofel şi, după o socoteală sumară, îmi dau seama că vizita a meritat. Conform obiceiului, îmi iau o bere. Trec pe trotuarul de vizavi şi contemplez piaţa. Pe dinafară, Piaţa Progresul arată ca un Mall de provincie.
Un Mall în care mai găseşti vânzându-şi mărfurile producătorii adevăraţi, ţăranii ăia truditori, care muncesc de dimineaţa până noaptea timp de 365 de zile pe an. Uneori 366!
