Am ajuns întâmplător în această dimineaţă în zona Gării de Nord. O bună prietenă venită de la Ploieşti a avut nevoie de mine la primă oră, pentru simplul motiv că nu se descurca prin Bucureşti. La ora 08.00, slavă Domnului, eram deja liber. Puţin debusolat de ora matinală, am decis să rămân în zonă, aşa că mi-am zis să dau o raită prin Piaţa Matache, ca să văd cum a evoluat perimetrul în ultimii 3-4 ani, de când n-am mai fost pe acolo.
Din Piaţa Matache îmi făceam pe vremuri cumpărăturile. Nu stăteam aproape, dar îmi plăcea să merg acolo. În primul rând pentru că e o piaţă veche, cu istorie. Ştiu, şi Piaţa Obor e la fel de bătrână, dar, sincer, acolo nu îmi place. În Piaţa Matache descoperisem pe vremuri o fată din Ibăneştii de Mureş, care vindea lactate. Angela parcă o chema. Din Ibăneşti, de fapt din Hodac, era bunica mea, mama mamei. Încă mai am acolo câteva verişoare. De la Angela luam brânză, smântână, toate alea. Nu mai ştiu nimic de ea. Planurile edilului şef al capitalei au ucis zona Pieţei Matache. Câte argumente mi s-ar aduce, tot nu sunt convins că ceea ce s-a făcut acolo e ceva bun. Asta e… Nemâncat, am căutat să-mi iau ceva de haleală. Am avut mai întâi poftă de un parizer. N-am găsit însă niciun magazin de mezeluri deschis. Am intrat în hală, unde jumătate din tarabe sunt încă acoperite cu pături, semn că proprietarii, bişnițarii de fapt, nu s-au trezit încă. Ies după numai câteva minute. Chiar dacă în piaţă bate vântul, cele câteva terase şi cârciumile găzduite de curţile caselor din zonă sunt aproape pline. Mă gândesc să-mi iau o bere. Ceasurile sunt însă puţin peste opt. Totuşi, cum dracului să beau o bere la ora asta? Găsesc totuşi un motiv. Aseară am fost la un prieten, unde am băut un şpriţ pe nemâncate şi, din această cauză, o durere parşivă de cap nu mi-a dat pace toată noaptea. Chiar şi acum simt aşa, o … abureală. O bere mă salvează, îmi zic. Nu e prima oară când un astfel de tratament mă pune miraculos pe picioare.
Aleg o terasă undeva la margine, înspre locul unde, la sfârşitul secolului XIX, a fost construită „Hala Matache Măcelaru”, demolată fraudulos între timp. Câteva mese de lemn, cu băncuţe, suspect de curate. Un băiat de prăvălie îşi face veacul întorcând la pulpe de pui, mici şi cârnaţi.
După ce trec în inventar frigiderul, la preţuri în cazuri ca acestea nu are rost să te uiţi, aleg un Ciuc. Nicio legătură cu originile doamnei Anişoara (n.r. - fosta soție a lui Adi Dobre, orginară din județul Harghita). Pur şi simplu îmi place berea de Ciuc. Cer o bere. Băiatul mă invită să mi-o iau singur din frigider. Cârnaţii, care aduc cu celebrii Trandafir de pe vremea lui Ceaşcă, îmi fac cu ochiul. Micii, nu. De altfel mici nu mănânc decât de la bulgarii mei din Titan, de la Godac şi de pe Dealu' Negru. Cer şi un cârnat. 8 lei. Cu tot cu pâine şi muştar. Micii sunt 2 lei bucata. Pulpele de pui 7 sau 8 lei, parcă.
Mă aşez la masă. Cârnatul e chiar bun! Dacă nu mor în următoarele două ore, dacă nu mă ia stomacul, înseamnă că am fost inspirat.
La masa alăturată, patru clienţi fideli sunt deja mangă. Mă uit la ceas. E ora 08.30, iar ăştia sunt deja beţi. Ce băieţi! Pentru ăştia nu există criză, nu există referendum, nu există nimic. Unul dintre ei e desculţ. Şi-a pierdut încălţările astă-noapte pe undeva. Amicii mei fac glume. Unele simpatice, cele mai multe însă total neinspirate.
Glumele făcute la băutură sunt de regulă doar glume proaste. Lângă noi, adică lângă terasă, un negustor de pepeni, care îşi anunţă clienţii printr-un mesaj scris pe un carton amărât că produsele sale sunt deosebit de dulci, bate cu un băţ în asfalt. E plictisit. Concurenţa e teribilă la pepeni pe vremea asta. Tocmai de aceea, habar nu am cum aleg cumpărătorii locul de unde îşi achiziţionează produsele atunci când oferta e generoasă ca în cazul pepenilor. Eu de obicei mă uit la oameni. Dacă vânzătorul e curat sau dacă mă impresionează cu ceva, atunci gata, al meu e!
O haită de câini, vreo 12-14, fără exagerare, se încinge. Mărul discordiei e o căţea în călduri. Cum dracului rezistă maidanezii ăştia la clima din România? Mă întreb mereu asta. Dar uite că rezistă. Vecinii mei se ceartă între ei. Nu ştiu exact de ce s-au luat. Apare un altul. Are o gaură în gât. Vorbeşte, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Dă din mâini şi, abia într-un târziu, se face înţeles. „Gagarin? De unde să ştim noi unde dracului e Gagarin? Caută-l la Vasile, acolo, în colţ”, îi zice, plictisit, unul de la masă. Omul cu gâtul găurit pleacă, nu înainte de a mai spune ceva, dar nimeni nu îl mai bagă în seamă. Mai cer un cârnat. De această dată îi zic băiatului ca până la 10 lei să-mi pună nişte ardei copţi. Au şi ardei copţi! Ce tare!
Îmi era dor de o cârciumă de piaţă. Pe vremuri, la Ploieşti, ori de câte ori mergeam la cumpărături cu tata, era un ritual să tragem pe la cârciuma pieţii. Beam câte un suc, tata n-a băut pe stradă mai mult de o bere. Apoi plecam.
În astfel de cârciumi, pe vremuri, aflai ce voiai, dar mai ales ce nu voiai. Atâta timp cât bunul simţ, şi, credeţi-mă, există destul de bun simţ în astfel de locaţii, nu era abandonat, totul era în regulă. Am prins mai târziu, în studenţie, prin cârciumile din centrul Bucureştiului adevărate genii, de la care învăţai o mulţime de lucruri. Aici, în Piaţa Matache, cel puţin la terasa mea, nu prea am ce învăţa. Dar nici nu mă simt agresat în vreun fel. La un moment dat, unul de la masa alăturată se ridică şi îmi debarasează masa. E clar, e de-al casei. Îi mulţumesc.
Scot un petec de hârtie şi notez câteva versuri ale manelelor care răsună fără milă din boxele amplasate direct pe asfalt. Mă distrează de minune. Am pierdut din păcate hârtia, şi cum memoria nu mă prea ajută în astfel de cazuri, îmi e greu să redau cele câteva exemple din imaginaţia poporului român. Fatalitate, însă, foaia mea s-a evaporat. Mă uit la ceas. Mă decid să plec spre casă. Mai ales că vecinii mei fac deja glume destul de deplasate. Îşi saltă banca unul altuia, etc…Îl salut pe băiatul din spatele tejghelei. „Să trăiţi”, îmi răspunde el. Mai dau o tură prin piaţă. Pe străduţa care te scoate spre Metrou, câţiva bătrâni, amestecaţi printre ţigani, vând roşii, ouă, până şi săpun de casă. Toate-s de la ţară, aflu de la ei. Toate-s proaspete, zic ei. Mai puţin săpunul. Prin curţile transformate în cârciumi, forfota matinală te determină să te uiţi din nou spre ceas. Cum dracului pot bea oamenii ăştia, aşa, cu noaptea în cap? Şi nu doar o bere…
O bătrână încearcă să-mi vândă o sacoşă plină ochi cu fasole ferde. Plus două legături de ceapă. Toate la doar cinci lei. Cât o bere la terasă, îmi zic! Trec de babă, dar, după mai puţin de un minut, mă întorc. Femeia se uită surprinsă la mine. „Mamaie, dacă mă înveţi să fac fasolea asta, o cumpăr”, îi zic. „Mamă, fii atent! O cureţi, o speli. În timpul ăsta pui o oală cu apă la fiert. Când fierbe apa, pui fasolea. Mai adaugi puţin ulei, sare, după gust, vegeta doar dacă vrei. Nu durează mai mult de 10 minute, un sfert de oră. În timpul ăsta cureţi usturoiul. Îţi dă mama două căpăţâni de usturoi. Dă-mi un leu pe amândouă. Îţi place usturoiul, da? Aşa, mamă. Pisezi usturoiul şi gata masa”, îşi destăinuie baba reţeta. Îmi mai povesteşte că e de undeva de lângă Măgurele, de la Dărăşti, şi că vine la Piaţa Matache de aproape 20 de ani. „Am prins piaţa aia veche. Păcat că au demolat-o, mamă”, mai spune bătrâna. Iau fasolea, usturoiul şi ceapa şi plec spre casă.
La terasele din zonă oamenii se îmbie la o bere. Chiar şi la o vodkă, pe vremea asta, tati. Mare performanţă.
