În jurul Lacului Tei, în ale cărui ape tulburi se scaldă laolaltă, în zilele caniculare, studenți și alți muritori de foame ai mahalalelor din preajmă, sunt așezate numeroase cluburi de lux, faimoase chiar și în lumea amărâților care nu le vor trece vreodată pragul: Fratelli, Le Gaga sau Bamboo.
Tot pe malul acestei întinderi finite de apă din nordul Capitalei strălucesc stabilimente în care cei mai privilegiați dintre români își consumă în mod plăcut timpul care le-a fost dat.
Pământenii de rând își plimbă animalele de companie prin Parcul Tei, reamenajat în urmă cu câțiva ani cu bani din Azerbaidjan, și își întind undițele de răchită din stufărișul plin de țânțari și lipitori aflat în imediata apropiere a sălii de sport a Universității Tehnice de Construcții București.
Studenții de la UTCB nu sunt tocmai elita învățământului românesc, dar nici nu trebuie să fie. Ca fost repetent al Facultății de Inginerie Civilă, aș vrea să declar că am cunoscut aici numai oameni de ispravă. Și cum la cursuri nu se înghesuie nimeni, pe mulți i-am întâlnit în numeroasele cârciumi austere din zonă: Safen, La Rogojini, La Pietriș.
Cea mai de jos dintre toate era și este „La Brotăcei”. Localizată într-un colț de parc, la confluența Bulevardului Lacul Tei cu străzile Teiul Doamnei și Petricani, dar ferită de zgomotul străzii, terasa este mică și aglomerată.
Mirosurile sunt puternice și înțepătoare. Teii, noxele și mucegaiul te obligă să ocupi un scaun galben, la o masă galbenă sub o umbrelă galbenă. Doar contactul fizic cu bomba provoacă o ușoară mahmureală, care poate fi, însă, depășită după prima bere.
Totul este ieftin la Brotăcei și clienții sunt fericiți. Se vorbește mult și, mai ales, tare. Tonul crește direct proporțional cu zgomotul făcut de tramvaiele 16 și 36, care opresc fix la poarta terasei.
Dezbaterile aprinse ale problemelor minore fac deliciul bătrânilor, care ocupă majoritatea meselor. Pensionarii sunt deja beți, în timp ce pensionarele, venite să-și ridice bărbații, tocmai au mai cerut o halbă, într-o frumoasă renunțare a atitudinii lor aspre, de șef al casei.
Copiii se joacă printre mese, în timp ce părinții devorează micii - acceptabili - ai casei. De bucătărie se ocupă două femei corpolente, iar patron este nea Nelu. Adorator al lui Neculai Onțanu, singurul primar pe care l-a încercat Sectorul 2 în mileniul al treilea, boss-ul de la Brotăcei își conduce cârciuma ca pe o republică separatistă.
Un drapel al Republicii Socialiste România stă la intrare, iar un altar dedicat lui Onțanu Neculai poate fi observat puțin mai departe, flancat absurd de drapelul Statelor Unite. Sexagenarul nea Nelu mărturisește că a fost agent secret, spion al României comuniste. Versiunea e confirmată de clienții zilnici, care înclină din cap cu înțeles, sau se trag mai aproape de tine și îți toarnă istorii incredibile în ureche, lăsându-le mereu neterminate, pentru a intensifica misterul sau din pură senilitate.
Adevărul este însă altul. Nea Nelu a fost multă vreme chelner la fostul Restaurant La Brotăcei, aflat la doar câțiva zeci de pași depărtare, pe malul lacului, și cunoscut în prezent sub numele Anatolia. Bodega sa a fost ridicată din motive nostalgice, de mic întreprinzător. Chiar și așa, oamenii îl ascultă, gratulându-l pentru serviciile aduse patriei și ridică solemn paharele, de parcă ar fi la un dineu oficial la Wiesbaden, și nu la o margine de lume.
Este mai bine dacă evitați două zone ale localului. În primul rând, interiorul. Este de o sanitație precară. Șobolanii au ros chiar și fețele de masă, putrede de umezeală, în special din cauza tavanului din folie de plastic. Vizitele la bar sunt, însă, de neocolit. Dacă vă calculați mișcările cum trebuie, puteți plasa o comandă fără să fiți nevoiți să trageți aer în piept.
Secondo, toaleta. Nici aici nu sunt recomandate inhalările. Ascunsă în fundul curții, baia constă într-un veceu turcesc, mizerabil, o țeavă de plastic, o ușă insuficientă și o oglindă retrovizoare.
Obișnuiam să trec săptămânal pe la Brotăcei în perioada eșuatei mele studenții, la fel cum o făceau și alți colegi. Pe mulți dintre ei îi întâlneam doar aici. Priveam către clădirile UTCB și ne blestemam soarta, însă plecam mereu veseli spre cămine.
Într-o seară de vară, acum câțiva ani, toți clienții acestei micuțe cârciumi s-au mutat, care cu un mic, pe malul lacului, pentru a privi mai bine cum arde clubul Bamboo. Am fost și eu acolo, primind cu urale, alături de mulți necunoscuți, bubuitul sticlelor de whisky scump, căzute pradă flăcărilor.
Sirenele mașinilor de pompieri, deși numeroase, nu acopereau bâzâitul țânțarilor. După câteva ore de atacuri susținute, insectele ne-au forțat retragerea pe pantele înverzite ale parcului, unde iarna ne dădeam pe zăpadă cu sănii făcute din coșurile de gunoi puse la dispoziție de Primăria Sectorului 2.
Dacă există un elixir al fericirii, la Brotăcei se dă gratis. Nu are măreția Piramidei Soarelui de la Teotihuacán și nici izolarea Sfincșilor din Gizeh sau Bucegi, dar oferă, la fel ca marile monumente ale trecutului, o liniște interioară aparte.
Într-o epocă în care omul țintește să ajungă direct la vârf, să fie pe primul loc și să strângă cât mai mult, la Brotăcei încă se visează.
