Strada Ilioara este o stradă ca oricare alta din cartierul bucureștean Sălăjan, cunoscută mai ales pentru o școală de șoferi care funcționa încă de pe vremea lui Ceaușescu și o clinică veterinară.
Capătul dinspre bulevardul Camil Ressu este populat cu câteva blocuri din cele construite de noii dezvoltatori imobiliari, restul străzii este un amestec de case vechi, case noi, de un gust mai mult sau mai puțin îndoielnic, mici afaceri (școli de șoferi, case de pariuri, mici magazine de cartier etc.)
Se pare că sub pașii noștri Bucureștiul ascunde multe mistere, unele distruse sau uitate, altele sub formă de legende încât nu se mai știe cu certitudine cât este mit și cât adevăr.
Rămășițele conacului și moșiei Dudeşti-Cioplea de la marginea capitalei
Pe strada Ilioara, la numărul 15 se află ceea ce a mai rămas din curtea boierească a Dudeștilor, un loc teoretic aflat pe lista monumentelor istorice din București, dar complet ignorat de autorități și aproape necunoscut locuitorilor capitalei deși este singurul exemplar de acest gen care mai există pe teritoriul Bucureștilor.
De altfel plăcuța care indica locul ca fiind monument istoric a căzut de mult (se mai văd două găuri rămase după desprinderea acesteia)
Ansamblul arhitectonic datează de pe la 1760 și este format din conac (se pare transformat de-a lungul timpului), o curte imensă, o biserică aflată în afara incintei (edificată și consolidată pe rând de către domnitorul Matei Basarab, boierul Nicolae Dudescu și baronul Ștefan Hagi-Mosco).
Roată la pas pe patru străzi în jurul curții boierești
În prezent se mai păstrează rămășițele conacului, o mare parte din zidul de fortificație care împrejmuia curtea (înalt de 3-4 metri) și niște anexe (cuptorul de pâine,turnul de apă) tranformate in ateliere auto.
Complexul arhitectonic are o suprafață de câteva hectare, accesul in curte realizându-se prin două porți, străjuite de coloane de piatră.
Am dat roată fostei curți boierești urmărind gardul înalt de cărămidă pe str. Ilioara, am cotit apoi la stânga pe strada Prevederii (mai demult o bucată din stradă se numea Conacului, destul de sugestiv, nu am înțeles de ce nu s-a păstrat acest nume); m-am oprit aici la biserica Dudești- Cioplea (monument istoric); am urmat în continuare zidul de cărămidă pe strada Ticuș, apoi la stânga pe strada Ilie Caragea și am închis traseul revenind în același loc, respectiv la una dintre intrările conacului (cea de unde a căzut plăcuța cu monument istoric).
Este incredibil cum acest zid de fortificație se încăpățânează să rămână în picioare, chiar dacă pe alocuri în zona străzilor Ticuș și Ilie Caragea unde sunt și blocuri, proprietarii parcărilor au bătut în cuie tot felul de plăcuțe, străpungându-l pe alocuri.
Oare noi cei de azi mai construim ceva care să reziste câteva sute de ani ?
Inițial m-am oprit în fața primei intrări de pe Ilioara dar plăcuța care indica „câine rău” m-a descurajat. M-am oprit în fața celei de-a doua intrări cea care mai păstrează frumoasele coloane și convinsă fiind că probabil nu voi avea acces să fac poze în interior, am ezitat o clipă. În partea stângă se află „Covrigu îmbârligat” (o covrigărie mică). Mai fac doi pași timizi și văd că scrie „informații”. Înainte de a mă întreba ce caut îi explic domnului din ușă cu jumate de gură dacă aș putea face niște fotografii în curte. „Fotograf ? nu este aici foto”. Încerc să explic încă o dată de data asta cu mai mult curaj ce caut și ce am aflat despre acest loc. „Ce știi dumneata despre acest loc, mă întreabă intrigat ?” . Îi spun ceva despre boierii Dudești și mă contrazice : „Aici este cetatea lui Ipsilanti”. Domnul mă asigură că pot să intru să fac poze. „Dar nu sunt câini ?, întreb. Ba, da, dar nu sunt chiar așa de răi”.
Pivnița cu bolți brâncovenești și tunelul până la pușcăria Văcărești
Piesa cea mai valoroasa a ansamblului este pivnița cu bolți brâncovenești, care se compara cu cea de la Mogoșoaia, nevizitabilă, ca de altfel întregul conac.
Văzând că n-am totuși curaj, domnul Ion Stoe, cu care am făcut cunoștință între timp, își părăsește „postul” și mă însoțește mai întâi la intrarea în pivniță, unde încearcă în zadar să rupă iedera și să desfacă puțin cele două table care astupau intrarea. Am încercat să zăresc ceva prin deschizătură, dar fiind întuneric am văzut ceva din bucățile de zid din cărămidă și multe peturi și gunoaie.
Din pivniță pornește un tunel de doi metri și jumătate înălțime și un metru lățime ce lega conacul Dudescu de pușcăria Văcărești. Se spune că prin acest tunel erau aduși de la închisoarea Văcărești condamnații la moarte, care erau spânzurați în curtea conacului (în secolul XIX). Din informațiile găsite se pare că spânzurătoarea a fost distrusă prin anii 1957.
În ceea ce privește tunelul, Domnul Stoe mi-a mărturisit că chiar dumnealui, pe vremea când era ucenic (prin anii 60), ar fi astupat intrarea în tunel („de frică”).
Am studiat la exterior conacul care este în paragină; domnul Stoe mi-a spus că există și o scară interioară ce urcă la etaj. Știa multe despre acest loc pentru că a lucrat aici peste 50 de ani și am stabilit împreună să-mi povestească cu altă ocazie amintirile sale din cartierul în care s-a născut și a copilărit.
Istoria complicată a conacului și moșiei Dudeștilor
Fără să existe dovezi care să-i ateste ziditorii se spune că această construcție ar fi fost ridicată de Alexandru Ipsilanti (n.r.- domn în Țara Românească: 1774 - 1782 și 1796 - 1797 și în Moldova: decembrie 1786 - 19 aprilie 1788) pe ruinele uneia mai vechi din vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Conacul și moșia au fost deținute de către descendenții boierilor Dudești, Nicolae Dudescu, apoi de fiul său Constantin, care a vândut-o în anul 1814 bancherului Ioan Hagi Mosco. Moșia va fi preluată de către fiul său, Ştefanache Hagi Mosco, noul proprietar al Dudeștilor, care va renova şi biserica Dudești-Cioplea în anul 1820.
Familia Hagi Moscu, vor vinde și ei moșia în anul 1842 bancherului grec din Viena Simon Sina.
Urmașii baronului Sina o vor vinde în anul 1912 arendașului moșiei Ivanciu Grueff, ai cărui urmași o vor avea în stăpânire până în anul 1949, când va fi naționalizată de comuniști. Grueff și-a construit o casă nouă peste drum de conac, iar pe acesta l-a transformat în magazie de grâne prin 1917 (astupându-i parțial ferestrele).
De la conac la fabrică de tutun, tinichigerie și vopsitorie de mașini
Din informațiile găsite, după preluarea de către comuniști, clădirea ar fi fost alocată I.R.E.B.-ului (Întreprinderea de rețele electrice București), apoi Gostatului.
„Ghidul” meu de la fața locului, domnul Stoe nu a confirmat aceste informații.
Dumnealui mi-a relatat că aici a funcționat printre altele o fabrică de reparații motoare diesel.
După 1989 clădirea a fost transferată Centralei Industriei Tutunului (devenită, Regia Autonomă a Tutunului din România, apoi Societatea Naţională Tutunul Românesc) devenind o anexă care asigura service-ul pentru mașinile fabricii de tutun).
Dupa ce fabrica a fost privatizată, noul proprietar firma Galaxy Tobacco (având acționat majoritar pe Ioan Niculae), a depozitat în clădire arhiva fabricii de tutun și a lăsat-o în paragină. Din spusele domnului Ion Stoe, arhiva ar fi fost mutată la Râmnicu Sărat.
De câțiva ani spațiile din curte sunt închiriate unor firme diverse (service auto, colantări, tinichigerie, vopsitorie auto etc.)
Cum arăta un conac boieresc în secolul al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea, conacul boieresc al Dudeștilor era situat pe una dintre numeroasele moșii ale familiei, în afara orașului la acea vreme.
Bucureștiul acelui veac era de fapt un mare sat cu case din lemn, cu vii și livezi întinse, cu ulițe întortocheate, plin de izvoare, bălți si iazuri mlăștinoase.
Numai Curtea Domnească, conacele boierești, bisericile, manăstirile și hanurile erau construite din căramidă și piatră.
Pentru a ne transpune în atmosfera unui conac, scriitorul Ion Ghica (n.r.-personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea : economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, a fost prim-ministru de cinci ori și de mai multe ori președinte al Academiei Române. În scrisorile sale către Vasile Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra descrie vechea stare a societății românești care dispărea) face o descriere plastică a unei case boierești tipice pentru secolele XVII-XVIII :
"Casele boierești erau ziduri tari ca de cetate, în câte patru și șase cărămizi, cu odăi multe și mari, cu pivnițe adânci și boltite, cu beciuri și un rând de odăi deasupra, cu pod din sterașină până-n sterașină; grinzile erau ca urșii de pod de groase; la cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară întreagă; pardoseala sălilor și a tinzilor era de cărămidă pusă pe michi, învălitoarea de șindrilă bătută pe șapte și nouă, înaltă aproape de două ori cât casa, ca să nu țină zăpada și ca să se poate scurge apa mai lesne. Corpul principal se compunea dintr-o sală de mese, de colo până colo, cu odăi în dreapta și în stânga, cu tinzi in cruci prin care se comunică cu celelalte părți ale edificiului, case cu scosuri în toate părțile și cu sacnasiu, fiecare odaie cu ferestre spre trei părți ale lumii, tavanele erau de stejar, streașina scoasă de o jumatate de stânjin ca să ție vara umbră, s-o apere toamna și primăvara de ploi și iarna de viscol și de zăpadă, curtea era înconjurată de zid bolovănit, înalt și gros, poarta cu boltă, cu două scânduri de uși de stejar ferecate, cu foișor deasupra, unde păzea ziua și noaptea arnăuți; sub gang era o odaie pentru pazarghidean în timp de ciumă. Din pridvor, o galerie deschisa ducea la biserică, căci fiecare casă mare avea biserica în curte sau în corpul casei într-un colț."
Toate marile case boierești din vremea aceea dispuneau de dependințe pentru toate categoriile de slujitori, brutărie, croitorie, cizmărie, hambare, ghețărie, grajduri, șoproane pentru trăsuri și căruțe, fânărie, lemnărie, grădină de zarzavat, livadă, crescatorii de porci, păsări, vite și alte animale.
În vatra bucatăriei, spațioasă ca cele de la mănăstiri, se puteau frige boi întregi, se pregătea mâncare separată pentru boieri și norod.
Familia boierilor Dudești
Familia Dudeștilor începe să-şi facă apariția pe scena politică românească la sfârșitul secolului al XVI-lea în vremea domnitorului Mihai Viteazul, fiind printre cele mai de vază din Ţara Românească , avându-și originile în satul Dudești din Ilfov (astăzi cartierul Balta Albă-Titan).
Fiind foarte apropiată de zona puterii, familia Dudescu a deţinut un palat la poalele Dealului Spirii, în apropierea vestitei mănăstiri Mihai-Vodă (din zona Palatului Parlamentului de astăzi).
Palatul Dudeştilor (ale cărei vestigii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din anii 50) era o construcţie masivă şi întărită, cu pereţii “din şase cărămizi puse de-a rândul”, înconjurată cu o curte largă apărată de ziduri groase ca de fortăreață, servită de peste o sută de robi ţigani şi de slugi, cu magazii de provizii şi fântâni ce i-ar fi permis să stea sub asediu şi un an.
Se spunea că nici aga (şeful poliţiei) nu intra aici fără voia stăpânului .
Nicolae Dudescu mai era cunoscut ca banul Nicolae Dudescu (la vremea aceea cea mai mare dregătorie a Ţării Româneşti)
Despre el se spune că era mândru de neamul din care descindea, recomandâdu-se ambasadorilor, pe la 1780, ca fiind contele imperiului Dudescu-Cantacuzino. De altfel el a lăsat cu limbă de moarte ca acest titlu să-i fie inscripționat pe piatra de mormânt.
Palatul și averea uriașă a lui Nicolale Dudescu
În vara anului 1786, călătoarea englezoaică lady Craven of Hamstead Marshall aflată, în trecere la Curtea Domnească a lui Nicolae Mavrogheni, vizitează palatul şi grădinile amenajate în stil englezesc ale lui Nicolae Dudescu.
Palatul acestuia devenea printre primele case din București alimentate cu apă de izvor adusă din afara orașului. Palatul a dispărut cu totul din peisajul bucureştean.
Nicolale Dudescu afăcut una dintre cele mai mari averi din Ţara Românească, sporită printr-o împrejurare incredibilă. Pentru a exploata o carieră de piatră aflată pe un deal aparținând uneia dintre moșiile sale aduce un meșter neamț care descoperă la propriu o mină de aur. Aurul extras a sporit și mai mult averea acestuia.
Constantin, fiul risipitor care l-a plimbat pe Napoleon într-o sanie pe un drum din zahăr.
Uriașa avere a lui Nicolae a fost risipită de fiul său Constantin (1769-1831), mare logofăt al Ţării Româneşti, un aventurier care a dus o viață de huzur, cu numeroase vizite în capitalele Europei.
Deși urât („o adevărată pocitanie”), era un tip șarmant și inteligent, fiind desemnat de partida boierilor naţionalişti (unii spun că s-a autopropus) să se ducă la Paris pentru a face lobby în favoarea Principatelor pe lângă Napoleon Bonaparte. După câțiva ani petrecuți în capitala Franței, perioadă în care cheltuie în stânga și-n dreapta rămâne falit și uitat de lume.
Metodele sale extravagante de promovare a imaginii țării țin de domeniul poveștilor de necrezut.
Pentru a le arăta francezilor frumusețea iernilor valahe, într-o vară, a cumpărat câteva tone de zahăr de la cofetarii parizieni, pe care l-a împrăştiat pe drumul ce ducea la palatul său. L-ar fi plimbat apoi pe împăratul francez într-o sanie trasă de cai. Această întâmplare a fost relatată de Ion Ghica, în anul 1896.
Unii spun că nici nu l-ar fi întâlnit vreodată pe Napoleon.
Pe lângă toate acestea, excentricul boier avea obiceiul să ofere, bijuterii prețioase femeilor frumoase.
Spitalul ciumaţilor
În anul 1796, pe moșia boierilor Dudești, din porunca domnitorului Alexandru Moruzi a fost ridicat un spital pentru bolnavii de ciumă destul de încăpător (putea adăposti 500 de bolnavi).
Spitalul era situat undeva între bulevardul Camil Ressu şi Șoseaua Câmpia Libertăţii (fosta Șosea Căţelu). Nu se mai cunoaște data când a fost demolat.
Câteva decenii mai târziu, în 1813, epidemia devastatoare a lovit din nou capitala, de data aceasta cu mult mai cumplit. Se spune că „ciuma lui Caragea” fusese adusă chiar de către domnitor, din capitala Imperiului Otoman, Constantinopol.
Porţile oraşului au fost zăvorâte şi în București s-a instituit starea de carantină. Tulumbagiii, (cei care aveau sarcina stingerii incendiilor), umblau cu tulumbele lor, dezinfectând toate cotloanele tunelurilor întortocheate de sub oraș, acolo unde mişunau adevărate hoarde de şobolani.
„Ciuma lui Caragea” a rămas în istorie prin numărul mare de morți; în București mureau zilnic două-trei sute de oameni.
Morţii erau duşi la marginea moşiei Dudeşti-Cioplea, unde într-o groapă uriaşă, cadavrele erau îngropate în var nestins (ca agent de dezinfecție), în încercarea de a se stinge focarul. Se spune că gropile în care erau aruncați morții earu cele din care era luat pământul necesar producerii de cărămidă (de altfel, din vechime acolo funcționau fabrici de cărămidă iar, mai târziu, fabrica de ciment Titan)
Groapa comună pentru ciumați a dat numele cartierului Balta Albă
Se pare că de aici provine şi numele actualului cartier: Balta Albă.
Ploile care spălau varul formau bălţi imense, albe.
Oamenii vorbeau că din acele maidane unde erau aruncate de-a valma cadavrele, care nu au mai fost niciodată reînhumate se auzeau strigăte stranii.
Peste ani în perioada comunismului peste terenul care servise drept cimitir au fost turnate betoane și au fost construite zeci de blocuri de locuințe.
Adepții fenomenelor paranormale au lansat acum câțiva ani ideea că la intersecția străzilor Postăvarul cu Bulevardul 1 Decembrie ar fi un loc blestemat. Acolo peste una dintre gropile comune s-a construit un bloc unde au avut loc mai multe sinucideri, iar în curtea unei grădinițe de lângă bloc nu crește niciodată nimic în ciuda eforturilor de a se planta copaci.
Poveștile despre istoria acestor locuri nu se epuizează aici. Ar mai fi fost multe de spus despre amprenta pe care au lăsat-o cartierului Dudești bulgarii care s-au stabilit aici la începutul secolului al XIX-lea care au făcut din aceste locuri paradisul legumicol al capitalei. Fostul sat bulgar se afla de la târgul de mașini AutoVit până la Dristor. Urmele locuirii lor pe aici se văd pe Bd. Camil Ressu şi în zona Râmnicu Sărat.
„Ghidul” meu ad-hoc, domnul Stoe mi-a relatat că peste drum de curtea boierească a Dudeștilor se afla o baltă cu stuf, unde bulgarii își aduceau bivolii să se scalde.
De asemenea merită amintite istoriile despre Calea Dudești și celebra cruce de piatră, precum şi tot cartierul dimprejur care stârneşte şi acum curiozitatea, poate pentru că niciodată nu a fost documentată şi povestită pe îndelete istoria acestui loc.
În ceea ce privește curtea boierească și conacul Dudeștilor de pe strada Ilioara, nu pot decât să sper că plăcuța de monument istoric a căzut întâmplător și că acesta nu va cădea victima vreunui rechin imobiliar.
Ansamblul ar avea un potențial enorm dacă ar fi restaurat, ar putea deveni un muzeu, un așezămînt cultural similar celui de la Mogoșoaia, sau măcar un restaurant cu cramă respectând arhitectura originală.
