Inaugurăm astăzi o nouă rubrică de autor: „bombele lui Sorin Breazu”. Ziaristul merge la pas prin București, constată o terasă excentrică sau un restaurant aparte sau chiar un tradițional „împinge-tava” și constatând lasă și slovă scrisă mărturie. După cum urmează.
La intersecția dintre strada Veteranilor, care străjuiește la Răsărit piața cu același nume, și îngusta arteră a Partizanilor, s-a dezvoltat inevitabil un spațiu de comercializare a produselor alcoolice reci și a preparatelor alimentare calde. Acest loc a primit și un nume: Terasa „La Casa Gri”.
În acest caz, terasă este un titlu fals, fiind folosit, la fel ca în actuala presa românească, doar pentru ademenirea mușteriului (n.r. - lăsat apoi să se descurce de unul singur!), în timp ce „Casa Gri”, care într-adevăr se află lângă această cârciumă, este de un gri pur, intens.
După poarta de beton - elementul eclectic al „bombei” - și pe lângă prima masă, care este mult privilegiată geografic față de celelalte, fiind dotată cu priveliște la lumea exterioară, te trezești, fără să-ți dai seama cum, în naosul unei crâșme de cartier. Barul, sau altarul, e puțin mai mare decât o gheretă RATB, însă mult mai ostil în aspect. Zeci de mesaje avertizează clientul, care își dă seama rapid că își va fi propriul chelner.
Cerul e cenzurat de o prelată de un galben hepatic, pe care câteva coarne de cerb nu reușesc să o străpungă. De undeva de sus, Andreea Esca citește, încet, știrile. O urmăresc ochi tulburi și suspicioși, cum doar în cartierul Militari mai găsești.
E prezentat un reportaj despre un admirabil bărbat fără picioare numit Remus Bob. Domnul Bob îndeplinește, doar cu ajutorul mâinilor, misiuni domestice dificile, multe dintre ele misterioase pentru clienții adunați la „Casa Gri”. Se încearcă o glumă: „Dacă îți dă ăsta un pumn...”. Se râde. Nivelul este, așadar, destul de scăzut. Există, însă, și laturi frumoase ale locului.
Bucătăria, de exemplu. Se găsește în spatele televizorului și este un loc activ și bine organizat. Prețurile sunt avantajoase, mâncarea gustoasă. Preparatele făcute la grătar sunt populare în cartier, un număr însemnat de riverani procurându-și de aici cina, pe care o primesc în mici cutii albe, din plastic, care sunt apoi desfăcute acasă, în fața altor televizoare.
Locul este ticsit cu ghivece de flori și navete de bere. Toate sunt învăluite într-o lumină ciudată, nepământeană, cu care privirea se obișnuiește târziu.
Doar atunci se pot observa și secțiunile destinate nefumătorilor sau petrecerilor private, izolate brutal cu termopan și lipsite complet de vegetație. Regiunile deșertice ale cârciumii sunt slab populate. „Mobilierul” e mereu același: scaune și mese de un galben aprins, galbenul de Bergenbier. Un cal de lemn, jucăria unui copil invizibil, s-a ascuns într-un colț murdar.
La baie tronează neîncrederea în clienți. Ușile sunt încuiate. „Cheia de la toaletă se află la bar”, anunță senin, cu litere îngrijite, mesajul destinat femeilor. Tonul se schimbă dramatic când vine vorba de relațiile publice cu masculii. „Luați cheia de la bar! (Pt. consumatori)”. Literele sunt mai ascuțite, apare semnul exclamării. Îndemnul trădează un vădit dispreț pentru sexul tare.
În timp ce mă gândeam la efectele nocive ale birocrației în bunul mers al toaletelor, apare un bărbat speriat, cu un câine negru în brațe. „Curge apă la chiuvetă?”, mă întrebă în șoaptă și se repede la robinet fără să aștepte răspunsul. Acest om nu este un consumator, mi-am spus.
După ce setea patrupedului a fost tranchilizată, bărbatul a zbughit-o printre butoaiele goale de bere, înapoi în praful străzii. Acolo am ajuns și eu, după ce am străbătut și ultimul compartiment al acestui birt-labirint: un coridor în stil oriental, străjuit de mese, care îndeplinește și funcția de a doua ieșire.
O scurtă plimbare prin Piața Veteranilor, acest supermarket haotic de concepție românească, este un excelent prilej de căutare a magazinului de măsline, pe care eu, însă, nu l-am găsit, deși am urmat instrucțiunile pas cu pas.
Încercați să evitați, dacă e cu putință, speluncile de pe Intrarea Ghioceilor. Îmbâcsitul Restaurant al Ghioceilor administrează cea mai deprimantă terasă din Sectorul 6, în timp ce cocheta crâșmă Cior n Bar (n.r. - Cioran Bar?, nu am avut șansa să întreb) e un teritoriu virgin, neatins încă de civilizație.
După ce am cerut o bere, încântat de micuța terasă - de fapt, un stup al unor irecuperabili pierde-vară și zgârie-brânză din cartier , am făcut câteva fotografii cu bătrânul meu telefon mobil. Doamna care slujea la bar nu a gustat inițiativa mea artistică și m-a acuzat că „defechez” în munca ei. Cred că e de prisos să menționez că nici prin gând nu-mi trecea o astfel de intenție! Am încercat să o consolez, dar era inconsolabilă, astfel că am plecat.
Pe Strada Dealul Țuguluea, latura occidentală a Pieței Veteranilor, am constatat cu mâhnire că pestilenta terasă-garaj „La Rogojină” și-a încheiat activitatea. Păcat! Foarte aproape, situată gard în gard cu o bombă mică, o „grenadă” de cartier mereu arhiplină, Casa Condor are un colorit interesant, de lemn lăcuit, verde vegetal și crem de tencuială. Terasa e comodă și umbroasă. În interior se aseamănă cu un local ce ar putea trece drept elegant în majoritatea județelor din Câmpia Română și din Bărăgan.
Există chelneri, fapt care îngreunează atât nota de plată, cât și întreg procesul de comandă, ospătarii făcându-se nevăzuți imediat cum se ocupă cel puțin trei mese.
O seară la Casa Condor este o experiență similară cu un sejur la Jupiter. Clienții par să fie aceiași care se îngrămădesc an de an pe terasele litoralul românesc. Cel puțin un copil mic va urla până la leșin la o masă alăturată. În rest, bucatele sunt bune, dar nu grozave, prețurile sunt de bun simț, dar nu avantajoase, atmosfera e plăcută, dar deloc memorabilă.
Fără să mai lungim istoria, dacă vă aflați în preajma Pieței Veteranilor, vă este sete și aveți spirit liber, aventurier, călcați pragul Casei Gri sau Casei Condor. Veți avea ce povesti nepoților!
