Bucureştii în bandă desenată

Am ghicit! Aşa cum scriam în avancronica evenimentului, expoziţia de la Palatul Suţu găzduieşte şi planşe cu BD-uri din revistele „Luminiţa”, „Cutezătorii” sau „Arici pogonici”. Până la sfârşitul lui august le puteţi vedea în holul aristocraticului Palat Suţu.
 

Suntem familiarizaţi cu benzile desenate francofone. Unii încă din anii comunismului. Atunci era la modă să ai „Pif Gadget”. Azi puteţi vedea la Muzeul Municipiului Bucureşti cum a fost desenată Capitala de-a lungul a trei secole. 

În expoziţia Salonului BD – „Poveşti din Bucureşti în Benzi Desenate” sunt de toate pentru toţi. Adică, atât desene cu poveşti româneşti, cu semnături româneşti, cât şi planşe semnate de autori străini. Poveşti istorice sau ştiinţifico-fantastice. „Trică în Cişmigiu” (1942), desene reproduse în „Ziarul Copiilor”, „Poznele lui Rică” de Marga Ştefănescu, 1943, sau „Istoria Bucureştilor” de Ion Popescu Gopo din „Epigrama” (1943) au fost selectate pentru această a doua ediţie a Salonului de bandă desenată şi sunt acum expuse pe pereţi.
 

„Salonul de BD este cea mai frumoasă recuperare”, a spus Adrian Majuru, directorul muzeului. „Avem nevoie de ludic, aşa că am încercat să includ banda desenată şi către straturi academice”, a răspuns istoricul la întrebarea „De ce un salon de BD într-un palat?”. Istoricul a fost ajutat în organizarea evenimentului de Mihai Ionuţ Grăjdeanu, autor de benzi desenate, iar Alexandru Ciobotariu (Ciubi) este invitat, fiind cel care a căutat şi a selectat în arhivele Muzeului Benzii Desenate planşele expuse. Un alt invitat în Salon este Asociaţia Muzeul Jucăriilor. Într-un colţ, aşezate în vitrine, stau acum cuminţi jucării din anii copilăriei, retro, cum ar spune tinerii de azi, jucării care aparţin colecţionarului Cristian Dumitru. Cu siguranţă aţi avut măcar una dintre ele la frageda vârstă a copilăriei.
 

Fenomenul BD are o poveste veche, mai ales că în fiecare jucărie e ceva din trecut, din copilăria pierdută. „E şi un eşantion de viaţă socială”, a adăugat Adrian Majuru.

În Belgia există o cultură a benzilor desenate, mai degrabă un mod de viaţă, de educaţie. Luc J. G. von François, autor belgian de benzi desenate, prezent la vernisaj, spunea că Tintin, celebrul personaj al lui Georges Rémi, vorbea în una dintre apariţiile sale desenate de Călimăneşti. „Prin desene învăţăm mult mai mult decât prin text”, a spus artistul belgian.
 

O istorie veche am descoperit în Salon. „O catastrofă pe... Velociped” (1890), semnată de Constantin Jiquidi, cu subtitlul „O mare nenorocire în Popa Tatu”. O doamnă deschide fereastra chiar în momentul în care doi biciclişti se intersectează din direcţii opuse în dreptul casei ei din Popa Tatu. Continuarea trebuie să o vedeţi în desen. Este una dintre primele benzi desenate (neinventariate până acum) publicată în România în revista „Tocila”.

Ce mai găsim pe simeze: „Galantonul” (album 1956) de Nell Cobar, celebrul autor al la fel de celebrei Mihaela, „Întâile zboruri – George Enescu”, scenariu de George Chirilă şi desene de Elena şi Ion Mihăescu, apărute în „Cutezătorii” din 1981.

Mi-a atras atenţia şi seria „Extraordinarele aventuri ale lui Nicu Gheară şi ale prietenilor săi la Hollywood” (2003), cu un scenariu de Dragoş Muşat, desene de Bogdan Petry. „Cu Haplea la Bucureşti”, desene Geo, „Aventurile lui Mac”, „Legenda lui Bucur” sau povestea unui hoţ celebru, Tata Moşu.

„Truţă şi Fănuţă”, desenaţi de Burschi Gruder, personaje care apăreau în „Cravata roşie” din 1959, le vorbeau copiilor:

...”La revedere, deci, acum,

cândva cu Truţă şi Fănuţă”. Versuri M. Sîrbulescu