Adi Dobre în „Mexic”
Inaugurăm astăzi o nouă rubrică pe site-ul nostru: „Adi Dobre a mers în”. Este un act jurnalistic cât se poate de personal, o rubrică de autor: îndrăgitul și experimentatul ziarist Adi Dobre (www.adidobre.ro) își descrie călătoriile și experiențele în București.
Unora ne place să ne botezăm lucrurile cu care interacţionăm zi de zi şi fără de care avem impresia că ne-ar fi puţin mai greu, lucrurile de care nu avem neapărat nevoie, dar despre care ne place să credem că ne sunt indispensabile. Ne botezăm maşina de spălat, autoturismul (cei care au!), aragazul, televizorul, etc..
Ne botezăm cartierul în care locuim, mai ales atunci când acesta nu are un nume sau e parte a unuia mai mare, cu titulatură rămasă de pe vremea comuniştilor.
Am devenit bucureştean în 1987, odată ce am fost admis la facultate. Am stat ani buni în „Agronomie”. Apoi prin „Panduri”, „Drumul Taberei”, „Militari”, „Titan”, pe unde m-a plimbat chiria. Plus în alte locaţii fără nume, doar o stradă, un număr... Fără identitate...
Acum vreo trei ani, trei ani şi ceva, destinul m-a teleportat undeva în apropiere de „Poarta 4” a „Faurului”, într-un fost cămin de nefamilişti, devenit între timp unul de familişti, pentru că şi nefamiliştii din cămin au devenit între timp familişti.
Întreg mini-cartierul, sunt vreo şapte blocuri, e ... e, mai degrabă, o enclavă, o regiune autonomă. Deşi face parte din mult mai cunoscutul cartier „Titan”, cartierul nu a fost legat până acum doi ani la reţeaua de apă caldă şi căldură şi nici la cea de gaze. Camerele în care oamenii locuiesc n-au mai mult de 22 de metri pătraţi. Unele sunt chiar mai mici. Iar în astfel de camere locuiesc de la una la opt persoane!
Şi vorbim despre un cartier al oraşului Bucureşti, capitala României, ţară europeană plină de miliardari şi de oameni care aruncă cu banii pe fereastră. Am vrut să-i dau un nume cartierului încă din primele zile petrecute acolo. N-am zăbovit însă prea mult în căutarea numelui, pentru că, într-o bună zi, omul care venise să-mi repare o fereastră ce refuza să se închidă, mi-a zis, la sfârşitul lucrării: „Nu vă supăraţi că vă întreb. Cum dracului aţi ajuns să locuiţi aici? Dumneavoastră ştiţi cum îi spune cartierului? Nu ştiţi? Vă zic eu: Mexic!”.
Am bufnit în râs, pentru că „Mexic” era unul din numele la care mă gândisem şi eu. Omul meu şi-a argumentat afirmaţia: „N-aţi văzut că vizavi e Şcoala Generală „Mexic”? Aşa se numeşte. E înfrăţită cu Mexicul ăla adevărat!”. „Şcoala Mexic” există cu adevărat, aşa cum, la fel de incontestabil, cartierul meu poartă numele de „Mexic”!
Cei mai mulţi dintre locuitorii Mexicului bucureştean sunt oameni simpli. Şi foarte simpli. Români, ţigani. Într-o zi am văzut şi un negru. Negru-negru, african adică! Nu cred însă că locuia acolo, pentru că era puţin derutat. Era probabil în trecere.
Cei mai mulţi dintre locuitorii Mexicului bucureştean trăiesc de pe o zi pe alta. Unii sunt pensionari, la termen sau din motive medicale. Alţii muncesc prin zonă, prin ţară sau prin străinătate, de unde se întorc de regulă de sărbători sau la necazuri. Alţii n-au de lucru şi freacă bordurile din faţa blocurilor cât e ziua de mare. Pentru cei mai mulţi, Mexicul e universul lor. Poate singurul.
Omul cu fereastra, cel care mi-a înlesnit acţiunea de botezare a cartierului meu, a dat şi un pronostic: „Nu cred că vei rezista mai mult de 2-3 săptămâni”.
Am rezistat însă mai bine de trei ani! N-a fost totuşi vorba despre o rezistenţă propriu-zisă. Pentru că n-a trebuit să ţin piept nimănui. M-am adaptat pur şi simplu, încercând să-i accept pe oamenii de acolo aşa cum sunt ei, să nu încerc să-i schimb şi, mai important, să rămân acelaşi, eu!
În cei trei ani petrecuţi în Mexciul bucureştean am văzut multe. Nicăieri n-am trăit mai intens viaţa ca acolo, în Mexicul de la Poarta 4. Nici măcar pe strada Găgeni din Ploieştiul meu natal.
Micuţul cartier în care am trăit în ultimii trei ani a fost pentru subsemnatul un adevărat „Purgatoriu”. Mexicul nu mi-a făcut însă trecerea lină la viaţa de apoi, ci m-a readus practic la viaţă într-un moment în care, vorba lui Rică Venturiano, „destinul mă persecutase implacabil”.
Prin oamenii săi, prin pitorescul său, prin greutăţile pe care le au de rezolvat periodic din cauza unor autorităţi nepăsătoare, dar care greutăţi au sporit în cele din urmă imunitatea locuitorilor şi i-au determinat pe oameni să fie mai uniţi ca oricând, pentru că altfel n-ar fi supravieţuit.
Inaugurăm astăzi o nouă rubrică pe site-ul nostru: „Adi Dobre a mers în”. Este un act jurnalistic cât se poate de personal, o rubrică de autor: îndrăgitul și experimentatul ziarist Adi Dobre (www.adidobre.ro) își descrie călătoriile și experiențele în București.
Unora ne place să ne botezăm lucrurile cu care interacţionăm zi de zi şi fără de care avem impresia că ne-ar fi puţin mai greu, lucrurile de care nu avem neapărat nevoie, dar despre care ne place să credem că ne sunt indispensabile. Ne botezăm maşina de spălat, autoturismul (cei care au!), aragazul, televizorul, etc..
Ne botezăm cartierul în care locuim, mai ales atunci când acesta nu are un nume sau e parte a unuia mai mare, cu titulatură rămasă de pe vremea comuniştilor.
Am devenit bucureştean în 1987, odată ce am fost admis la facultate. Am stat ani buni în „Agronomie”. Apoi prin „Panduri”, „Drumul Taberei”, „Militari”, „Titan”, pe unde m-a plimbat chiria. Plus în alte locaţii fără nume, doar o stradă, un număr... Fără identitate...
Acum vreo trei ani, trei ani şi ceva, destinul m-a teleportat undeva în apropiere de „Poarta 4” a „Faurului”, într-un fost cămin de nefamilişti, devenit între timp unul de familişti, pentru că şi nefamiliştii din cămin au devenit între timp familişti.
Întreg mini-cartierul, sunt vreo şapte blocuri, e ... e, mai degrabă, o enclavă, o regiune autonomă. Deşi face parte din mult mai cunoscutul cartier „Titan”, cartierul nu a fost legat până acum doi ani la reţeaua de apă caldă şi căldură şi nici la cea de gaze. Camerele în care oamenii locuiesc n-au mai mult de 22 de metri pătraţi. Unele sunt chiar mai mici. Iar în astfel de camere locuiesc de la una la opt persoane!
Şi vorbim despre un cartier al oraşului Bucureşti, capitala României, ţară europeană plină de miliardari şi de oameni care aruncă cu banii pe fereastră. Am vrut să-i dau un nume cartierului încă din primele zile petrecute acolo. N-am zăbovit însă prea mult în căutarea numelui, pentru că, într-o bună zi, omul care venise să-mi repare o fereastră ce refuza să se închidă, mi-a zis, la sfârşitul lucrării: „Nu vă supăraţi că vă întreb. Cum dracului aţi ajuns să locuiţi aici? Dumneavoastră ştiţi cum îi spune cartierului? Nu ştiţi? Vă zic eu: Mexic!”.
Am bufnit în râs, pentru că „Mexic” era unul din numele la care mă gândisem şi eu. Omul meu şi-a argumentat afirmaţia: „N-aţi văzut că vizavi e Şcoala Generală „Mexic”? Aşa se numeşte. E înfrăţită cu Mexicul ăla adevărat!”. „Şcoala Mexic” există cu adevărat, aşa cum, la fel de incontestabil, cartierul meu poartă numele de „Mexic”!
Cei mai mulţi dintre locuitorii Mexicului bucureştean sunt oameni simpli. Şi foarte simpli. Români, ţigani. Într-o zi am văzut şi un negru. Negru-negru, african adică! Nu cred însă că locuia acolo, pentru că era puţin derutat. Era probabil în trecere.
Cei mai mulţi dintre locuitorii Mexicului bucureştean trăiesc de pe o zi pe alta. Unii sunt pensionari, la termen sau din motive medicale. Alţii muncesc prin zonă, prin ţară sau prin străinătate, de unde se întorc de regulă de sărbători sau la necazuri. Alţii n-au de lucru şi freacă bordurile din faţa blocurilor cât e ziua de mare. Pentru cei mai mulţi, Mexicul e universul lor. Poate singurul.
Omul cu fereastra, cel care mi-a înlesnit acţiunea de botezare a cartierului meu, a dat şi un pronostic: „Nu cred că vei rezista mai mult de 2-3 săptămâni”.
Am rezistat însă mai bine de trei ani! N-a fost totuşi vorba despre o rezistenţă propriu-zisă. Pentru că n-a trebuit să ţin piept nimănui. M-am adaptat pur şi simplu, încercând să-i accept pe oamenii de acolo aşa cum sunt ei, să nu încerc să-i schimb şi, mai important, să rămân acelaşi, eu!
În cei trei ani petrecuţi în Mexciul bucureştean am văzut multe. Nicăieri n-am trăit mai intens viaţa ca acolo, în Mexicul de la Poarta 4. Nici măcar pe strada Găgeni din Ploieştiul meu natal.
Micuţul cartier în care am trăit în ultimii trei ani a fost pentru subsemnatul un adevărat „Purgatoriu”. Mexicul nu mi-a făcut însă trecerea lină la viaţa de apoi, ci m-a readus practic la viaţă într-un moment în care, vorba lui Rică Venturiano, „destinul mă persecutase implacabil”.
Prin oamenii săi, prin pitorescul său, prin greutăţile pe care le au de rezolvat periodic din cauza unor autorităţi nepăsătoare, dar care greutăţi au sporit în cele din urmă imunitatea locuitorilor şi i-au determinat pe oameni să fie mai uniţi ca oricând, pentru că altfel n-ar fi supravieţuit.
În Mexicul bucureştean de la Poarta 4 am redescoperit bunătatea în forma ei cea mai pură. Dar am văzut totodată ce înseamnă lipsa de educaţie a unora, pentru care coşul de gunoi sau respectul faţă de cei din jur (nu le-am alăturat întâmplător!) sunt două necunoscute. Vreau să cred că trecerea mea prin Mexic n-a fost o pură întâmplare sau ceva ce poate fi uitat repede.
Aşa cum nici eu n-am să-i uit vreodată pe vecinii alături de care îmi savuram cafeaua la capătul holului în fiecare dimineaţă, încercând prin discuţii libere să-i determin să-şi deschidă orizontul. N-am să uit „lecţiile de cultură generală” predate acolo. Cum l-am lămurit pe nea Florian, responsabil de curăţenia pe scară, cum stă treaba cu mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului, cu rolul preşedintelui într-un stat de drept sau cu situaţia Greciei!
Iar vecinul meu mă ţinea mereu la curent cu vremea şi cu vremurile, aşa cum erau ele prezentate la „ştiri”, capitol la care eu renunţasem încă din vremea când Mexicul meu era nefamilist.
„Vecine, dacă veneai acum câţiva ani aici, în ghetou, te luai cu mâinile de cap... Nu era asfalt, gunoiul aruncat pe ferestre era strâns periodic cu buldozerul... Ehe, ce ştii matale?”, îmi zice oftând „Plăcuţă”, fiul lui nea Florian, băiat tânăr, născut şi crescut în Mexicul de la Poarta 4, pentru care, până acum ceva vreme, orizontul se sfârşea în gardul Fabricii de Tancuri din cartier, ori în terenul unde e ridicat acum un hyper-market celebru în zonă, devenit locul de promenadă al locuitorilor, dar şi raiul hoţilor!
Pe blogul meu, www.adidobre.ro, am ţinut chiar un jurnal, intitulat „Jurnal de Ghetou”, în care am scris despre trăirile mele în Mexicul de la Poarta 4, despre oameni, despre tot. Am făcut şi o promisiune! Şi anume că, într-o bună zi, toate aceste amintiri vor fi băgate între două coperţi pentru ca oamenii să ştie că există şi astfel de locuri într-o capitală europeană şi că în astfel de locuri trăiesc oameni, poate mai uniţi şi mai sentimentali decât cei care dispun de un confort la care în Mexic locuitorii doar visează.
Prietenul Sorin Breazu, cel care a locuit puţin mai departe de Mexicul meu, la o staţie de autobuz distanţă, într-o zonă botezată de el „Guatemala” (!), dar îndrăgostit până peste cap de Mexicul meu, mi-a făcut două promisiuni:
1. Că va milita pentru amplasarea la intrarea blocului în care am locuit mai bine de trei ani a unei plăcuţe prin care să-mi fie consemnată trecerea prin zonă!
2. Că va încerca să determine autorităţile să schimbe numele străzii din banalul "Aleea Cioplea" în "Intrândul Adi Dobre"!
De aproape 30 de ani cotrobăi Bucureştiul, aşa, „de-un capris, de-un pamplezir”, ca să văd cum trăiesc oamenii, ce probleme au. Şi nu mă refer la Bucureştiul celor bogaţi, locuitori ai unor cartiere gen Cotroceni, Primăverii, Dorobanţi, ci la Bucureştiul celor mulţi, acolo unde vezi exact ce mai e de făcut în ţara asta, în capitala noastră dragă!
Aşa cum nici eu n-am să-i uit vreodată pe vecinii alături de care îmi savuram cafeaua la capătul holului în fiecare dimineaţă, încercând prin discuţii libere să-i determin să-şi deschidă orizontul. N-am să uit „lecţiile de cultură generală” predate acolo. Cum l-am lămurit pe nea Florian, responsabil de curăţenia pe scară, cum stă treaba cu mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului, cu rolul preşedintelui într-un stat de drept sau cu situaţia Greciei!
Iar vecinul meu mă ţinea mereu la curent cu vremea şi cu vremurile, aşa cum erau ele prezentate la „ştiri”, capitol la care eu renunţasem încă din vremea când Mexicul meu era nefamilist.
„Vecine, dacă veneai acum câţiva ani aici, în ghetou, te luai cu mâinile de cap... Nu era asfalt, gunoiul aruncat pe ferestre era strâns periodic cu buldozerul... Ehe, ce ştii matale?”, îmi zice oftând „Plăcuţă”, fiul lui nea Florian, băiat tânăr, născut şi crescut în Mexicul de la Poarta 4, pentru care, până acum ceva vreme, orizontul se sfârşea în gardul Fabricii de Tancuri din cartier, ori în terenul unde e ridicat acum un hyper-market celebru în zonă, devenit locul de promenadă al locuitorilor, dar şi raiul hoţilor!
Pe blogul meu, www.adidobre.ro, am ţinut chiar un jurnal, intitulat „Jurnal de Ghetou”, în care am scris despre trăirile mele în Mexicul de la Poarta 4, despre oameni, despre tot. Am făcut şi o promisiune! Şi anume că, într-o bună zi, toate aceste amintiri vor fi băgate între două coperţi pentru ca oamenii să ştie că există şi astfel de locuri într-o capitală europeană şi că în astfel de locuri trăiesc oameni, poate mai uniţi şi mai sentimentali decât cei care dispun de un confort la care în Mexic locuitorii doar visează.
Prietenul Sorin Breazu, cel care a locuit puţin mai departe de Mexicul meu, la o staţie de autobuz distanţă, într-o zonă botezată de el „Guatemala” (!), dar îndrăgostit până peste cap de Mexicul meu, mi-a făcut două promisiuni:
1. Că va milita pentru amplasarea la intrarea blocului în care am locuit mai bine de trei ani a unei plăcuţe prin care să-mi fie consemnată trecerea prin zonă!
2. Că va încerca să determine autorităţile să schimbe numele străzii din banalul "Aleea Cioplea" în "Intrândul Adi Dobre"!
De aproape 30 de ani cotrobăi Bucureştiul, aşa, „de-un capris, de-un pamplezir”, ca să văd cum trăiesc oamenii, ce probleme au. Şi nu mă refer la Bucureştiul celor bogaţi, locuitori ai unor cartiere gen Cotroceni, Primăverii, Dorobanţi, ci la Bucureştiul celor mulţi, acolo unde vezi exact ce mai e de făcut în ţara asta, în capitala noastră dragă!
