De câţiva ani, să fie vreo doi-trei, Parcul IOR din Bucureşti arată aşa cum ne-am dori să arate toate parcurile din România. Arată ca afară. Sau, mai bine zis, aproape ca afară.
Habar nu am cât a costat amenajarea „IOR"-ului. Cineva îmi spunea că parcul ar fi păpat bani mulţi de la bugetul Primăriei Sectorului 3, dar pe mine, ca locuitor al zonei, plătitor de impozit, dezamăgit de promisiunile neonorate ale aleşilor, asta mă interesează mai puţin. Poate greşesc, poate nu. Păi câte proiecte nu au fost ucise încă din faşă, iar banii pentru investiţii au dispărut?! Adică nu s-a făcut nimic, dar banii au fost cheltuiţi.
Cei care au copilărit în zona „IOR”, nu e şi cazul meu, îmi povestesc despre cum arăta parcul acum 40-50 de ani, adică pe vremea lui Ceauşescu, când întreg cartierul fusese ridicat pe terenurile agricole ale bulgarilor şi ale ţăranilor români care convieţuiau acolo. Aud poveşti despre monştrii capturaţi de pescarii care şi acum împânzesc malurile lacului, despre cum săreau copiii „în cap” de pe podul dintre lacuri, despre multe.
Eu am văzut pentru prima oară „IOR”-ul acum mai bine de două decenii, pe la începutul anilor '90, când am susţinut examenul pentru obţinerea permisului auto, acolo, în Sectorul 3, deşi făcusem şcoala bătând străzile din „Drumul Taberei”.
„IOR”-ul fusese lăsat de izbelişte în primii ani ai „noii democraţii” dâmboviţene. Caii ţiganilor păşteau în voie, gunoaiele configurau munţii Carpaţi, animale moarte pluteau în apa lacurilor. Am auzit chiar şi poveşti despre monştri, dar despre acei monştri cu două picioare şi cu pretenţii de oameni.
După examenul pentru permisul auto, luat cu brio şi sărbătorit cum se cuvine în „Drumul Taberei”, n-am mai trecut prin „IOR”. Până în 2004, când ne-am mutat la „Sălăjan”. Gemenele veniseră pe lume în acel an, iar „IOR”-ul devenea un punct important al existenţei noastre. Trebuia să plimbăm fetele printr-un parc, „Herăstrăul”, „Cişmigiul” fiind departe reprezentau doar variante de avarie.
„IOR”-ul şi-a luat tributul în primii doi ani de viaţă ai fetelor mele: două cărucioare! Aleile, impecabile în prezent, reprezentau acum 10-11 ani o adevărată provocare pentru amatorii de senzaţii tari, „off-road”!
Sub ochii noştri însă, uşor-uşor, „IOR”-ul a început să se transforme. Mă rog, doar o parte din el, pentru că zona situată între magazinul Titan şi „Potcoavă” a fost lăsată, ca la începutul anilor '90, în plata Domnului. Cică ar fi fost retrocedată! Există şi un anunţ în acest sens prin care cetăţenii Sectorului 3 sunt înştiinţaţi că Adriean Videanu, fost primar-general al Capitalei, ar fi dispus, printr-o simplă semnătură, să aprobe retrocedarea unui procent important din „IOR”. Cui? Nu ştim.
Cert e că zona retrocedată arată azi ca o junglă, ca un peisaj din cuaternar. O alee asfaltată marchează trecerea spre zona „civilizată”. E ciudat să mergi pe acel drum şi să vezi în dreapta haosul, iar în stânga civilizaţia. Sau invers, depinde din ce parte circuli! Eu mă simt păşind, aşa, pe un fel de Zid al Berlinului imaginar.
Lacul sau, mai bine spus, lacurile, că sunt două, fac toţi banii în „IOR”. Curăţate în ultimii ani, amenajate inclusiv pentru bărcuţe, nu şi pentru scăldat însă, lacurile „IOR”-ului oferă o alternativă la disconfortul de zi cu zi al cetăţeanului din Sectorul 3.
În jurul lacurilor oamenii aleargă aşa cum vezi pe afară. Se face jogging! La greu. Ani buni am făcut şi eu, în încercarea de a scăpa de kilogramele în plus. În primul rând pentru asta. Apoi doar pentru relaxare. O tură de „IOR” are undeva în jur de 3.5 km. Discuţiile sunt aprinse atunci când vine vorba de distanţa exactă pe care un alergător amator din Sectorul 3 o parcurge cap-coadă.
Timpul pentru parcurgerea unui tur de parc e şi el diferit, în funcţie de starea fizică a „sportivului”, de cea psihică, iar până acum câţiva ani, inclusiv de numărul câinilor vagabonzi din parc! Un câine vagabond avea darul să-ţi îmbunătăţească cea mai bună performanţă a sezonului, în vreme ce mai mulţi maidanezi ţi-ar fi adus un timp ce i-ar fi făcut invidioşi pe prietenii amatori şi ei sau nu de alergări în aer liber.
Eu am avut probleme nu doar cu maidanezii, ci şi cu rudele mai norocoase ale acestora. Răspunsul stăpânilor patrupedelor lăsate libere prin parc era acelaşi: „Ce e, bă? Nu îţi convine? Cumpără-ţi bă, stadion”!
Nu mi-am cumpărat stadion, continuând să alerg pe aleile „IOR”-ului indiferent de vreme, de anotimp. Cunoşteam persoanele care alergau la aceeaşi oră cu mine, undeva după ora 8.00, după intrarea fetelor la grădiniţă şi, ulterior la şcoală.
Două fete cu basma pe cap, măritate, probabil, cu cetăţeni musulmani, o bătrânică ce îşi purta totdeauna bluza de trening pe mâna dreaptă erau cele mai cunoscute figuri. Erau însă şi altele.
Mi s-a întâmplat ca într-o dimineaţă, vă jur (!), să fac o tură de „IOR” fără să văd o figură de om!
Primăria Sectorului 3 organizează de ani buni în „IOR” fel de fel de manifestaţii. S-a şi filmat în „IOR”, acum câţiva ani, un spectacol folcloric.
Parcul dispune în acest moment de terenuri de joacă, terenuri de mini-fotbal, de baschet, de o „Insulă a Pensionarilor”.
Aşadar, pensionarii n-au doar gratis pe RATB, ci au şi o insulă a lor în „IOR”!
Nu doar pensionarii au însă „Eden”-ul lor în Sectorul 3, ci şi raţele! „IOR”-ul găzduieşte pe una dintre insulele sale câteva sute de raţe, organizate în familii! Sunt răsfăţatele parcului, oamenii hrănindu-le până la obezitate!
Era să uit! În „IOR” sunt şi câteva terase, unde micii şi berea sunt la putere.
Ţin minte că, la un moment dat, mi-am manifestat dorinţa de a deschide şi eu o mini-terasă, aşa, ca să le arăt cârciumarilor de profesie că şi un amator poate face comerţ, ba şi mai civilizat, şi mai curat, asta în primul rând că nu am „experienţă” în domeniu. Cineva însă m-a liniştit: „Tati, şpaga pentru o terasă e de câteva mii de euro!”. Şi m-am liniştit!
Ceea ce mă deranjează însă cel mai mult în peisagistica actualelor parcuri, e şi cazul „IOR”-ului, o reprezintă mecanizarea tuturor lucrărilor de întreţinere. Dacă în parcurile copilăriei mele, puţinele parcuri, întreţinerea acestora era exclusiv o activitate manuală, acum ea e una exclusiv mecanizată!
Pe vremuri, iarba din parcuri era cosită cu ... coasa. De oameni care aveau în dotare căruţe. Dezlegau caii şi se apucau de cosit, de tuns gardul viu, etc. În tot acest timp, dobitoacele păşteau dându-le o mână de ajutor.
În prezent e haos. Cu majuscule! Ultimul necalificat dispune de o sculă care are în capăt un mic rezervor de benzină şi care face zgomot atunci când e folosită, dar mai ales poluează.
Sunt anumite intervale orare în „IOR” când nu poţi rezista din cauza zgomotului şi a fumului. Maşinuţe de tot felul atacă spaţile verzi propulsate de carburant!
Chiar şi acum, după ce am plecat din Sectorul 3, uneori mă întorc în IOR. Îmi e dor de el.
Revăd locurile pe unde mi-am plimbat fetele, pe unde ele au făcut primii paşi. Acum, „IOR”-ul e loc de iniţiere pentru alţi copii. Şi sunt mulţi copii în Sectorul 3. Cel puţin aşa mi se pare atunci când mă plimb prin Parcul IOR. Apropo, am tot zis „IOR”, dar am omis faptul că el nici măcar nu se mai cheamă aşa!
Parcul căpătase numele de la Întreprinderea Optică Română, aflată în apropiere. Acum se numeşte Parcul Alexandru Ioan Cuza. Lumea îi mai spune şi Parcul Titan.
Bătrânii zonei îi vor spune întotdeauna Parcul IOR!
