Citesc o carte găsită într-o bibliotecă îndepărtată, o carte despre iubirile regilor, dar și ale scriitorilor, în Bucureștii de altădată, și-mi zic că orașul s-a schimbat, dar cu iubirea cum rămâne?
În cartea asta sunt regele Ferdinand și Elena Văcărescu, sunt Ion Minulescu și Claudia Millian, sunt Ștefan O. Iosif și Dimitrie Anghel și frumoasa lor Natalia, se poate iubi în multe feluri, iubirile lor au uneori tragism, alteori doar drame mărunte, iar la final este chiar Mateiu Caragiale, marele impostor al iubirii.
Am spus mereu că m-am născut prea târziu. M-am născut în vremea în care sufletul dispărea, iar omul învăța să trăiască și în lipsa lui, tot mai preocupat de imagine, de bani, de recunoaștere. Pe ici pe colo, câte un nostalgic mai căuta poezia pentru că încă nu își pierduse răbdarea de a iubi, dar de obicei căutările acestor nostalgici nu aduceau fericirea, iar ei se pierdeau în tristețile trecutului sau în speranțe de viitor. A fost frumos, spuneau unii. Va fi bine, spuneau alții. Și atât cei care preferau trecutul, cât și cei care aleseseră viitorul erau idealiști convinși, victime aproape sigure ale nefericirii. Însă cei mai mulți iubeau convențional, judecându-și iubirile după imagine, după bani și după recunoaștere, ei erau oamenii prezentului și uneori chiar păreau fericiți, poate că și erau sau poate că doar credeau că sunt, dar asta le era de ajuns.
Oricum ar fi fost, oamenii din vremea mea își pierduseră obișnuința de a privi cu grijă în sufletele celorlalți până când uitaseră cu toții că mai aveau și suflete, numai câțiva rafinați mai plecau urechea la fricile celor de lângă ei și la dorințe ascunse, dar pentru lucruri de felul acesta existau acum psihologi, era treaba lor să vindece sufletele celor care din când în când își aminteau că le mai au. Nu ar fi trebuit să fie așa, dar lumea mergea înainte cu o viteză inumană, iar cei care nu se adaptau erau luați de val și aruncați în larg, de unde prea puțini se mai întorceau. Dar oare nu astfel era dintotdeauna?
Am spus mereu că în lipsa naivității, viața mi se pare lipsită de orice farmec. Uneori caut în cărți răspunsuri pe care de obicei nu le găsesc, totuși, de fiecare dată când deschid o carte o fac cu gândul că țin în mâini o poveste din care o să înțeleg.
Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum m-am pierdut într-o zi într-o bibliotecă din nordul țării, unde pe o masă am găsit un volum despre iubirile din Bucureștii altor timpuri, un volum cu un titlu lung – București, mon amour. Între politică și iubire (din secolul al XV-lea până în epoca Vechiului Regat). L-am răsfoit cu gândul că aflând ceva din iubirile de atunci voi înțelege poate ceva din iubirile noastre de acum.
Am trecut repede peste senzualismul crud al doamnei Chiajna și peste idila lui Alexandru Ioan Cuza cu Maria Obrenovici, cea care cânta cândva Favorita, de Donizetti, pe la serate, ca o provocare la adresa clasei politice care se împotrivea legăturii ei, până în acea noapte de 11 decembrie 1866, când în palatul domnesc de pe Podul Mogoșoaiei, pătrund ofițerii complotiști, iar Cuza își semnează abdicarea sub amenințarea pistoalelor, totul se întâmplă sub ochii ei, ai Mariei Obrenovici, care e chiar acolo, deși tot acolo, în palatul domnesc, e și Elena Cuza.
M-am oprit apoi la povestea prințului Ferdinand, abia sosit în România, care se îndrăgostea fulgerător de una dintre domnișoarele de onoare ale reginei Elisabeta, tânăra nu era alta decât Elena Văcărescu, cu care petrece seri liniștite în Palatul Regal, în compania suveranilor.
„La începutul șederii în București, nu-l vedeam decât la mesele pe care le luam împreună cu suveranii, moștenitorul tronului și eu, la sfârșitul cărora, tăcut și desprins de ceea ce se petrecea în jurul său, Prințul fuma la nesfârșit o țigară de foi”, scria Elena Văcărescu despre cel care avea să-și manifeste mai apoi pasiunea pentru ea până și în cele mai nepotrivite momente, părând uneori chiar a sfida eticheta, și care îi va oferi un inel de logodnă într-o zi din primăvara lui 1891, la Mănăstirea Nămărați de lângă Câmpulung, dar apoi o va părăsi pentru o căsătorie în interesul țării, iar interesul țării dicta pe atunci ca fiicele boierilor români să nu intre în familia regală, astfel că Elena Văcărescu va lua drumul Parisului, iar tatăl ei îi va înapoia regelui Carol I, în 1897, inelul de logodnă pe care fiica sa îl primise de la prinț, precum și întreaga corespondență a celor doi, Ienăchiță Văcărescu refuzând în același timp postul de ministru în Comisia Dunăreană, oferit de rege.
Degrabă am ajuns la scriitori, am dat mai întâi peste Duiliu Zamfirescu, acest Don Padil, cronicar al Vechiului Regat, scriitor și gazetar, un hidalgo și un monden ostentativ elegant, de statură mijlocie, ținându-și pălăria și mănușile în mâna stângă, pe când frecventa saloanele în vogă ale orașului, precum acelea ale doamnelor Elena Miller-Verghy și Zoe Mandrea, extravagant precum idolul său – Théophile Gautier, acel teoretician al romantismului francez, iată-l pe Duiliu la Grădina Rașca de pe strada Academiei, unde îl ascultă pe violonistul Ludwig Wiest, sau la petrecerile nebune de la Hugues, iată-l și înnamorat de diva Silvia Montalba, căreia îi va scrie o cronică elogioasă și care îl va invita apoi la un supeu în doi, în camera ei de la Hotelul Broft, de pe Calea Victoriei, iată-l încă amorezat în scrisori... „Aș dori uneori să plec, să vă însoțesc, să fiu împreună cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa țară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mânâstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniștea, o adiere puternică, toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!”. El era grav bolnav de gripă, ea deja era atinsă de tuberculoză.
Trec repede peste un triunghi amoros, pentru că nu îmi plac deloc triunghiurile, nu-i formă mai nesuferită în geometria vieții, dar triunghiurile există și au existat dintotdeauna, așa cum era unul și între poeții, cândva chiar prieteni, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel și frumoasa Natalia Negru, soție a unuia și apoi a celuilalt, Iosif va mai trăi doi ani de la divorț, și nici următorul ei mariaj nu rezistă, Natalia e o femeie geloasă, Anghel un aventurier lipsit de scrupule, iar după o ceartă violentă el o împușcă, apoi se împușcă, ea va supraviețui, el va muri la Iași cu un plămân perforat. Pistolul era al poetului Ion Minulescu.
În mijlocul acestor drame – un singur cuplu fericit, sunt Minulescu și Claudia Millian, nelipsiți de la terasele unde se aduna boema artistică, imuni la orice avansuri, mereu împreună, înfruntând întotdeauna nenorociri exterioare lor, ei se căsătoresc la 11 aprilie 1914 și se grăbesc să fugă țin București. Venea războiul.
La sfârșitul cărții și al epocii, te așteaptă Mateiu Caragiale, acest crai de Curtea Veche, mereu plângându-se de lipsa banilor, care își tratează amorurile ca pe afaceri, un dandy cu o colecție de rateuri sentimentale, mereu puse pe seama banilor, un cuceritor care vânează averile doamnelor, un scriitor pe care aș zice oricând că îl ador și un bărbat pe care aș zice mai degrabă că îl detest, pentru că în dragoste aduce cu un impostor, impostorii sunt oamenii aceia fără suflete, cel mai probabil există de când lumea, numai că în zilele noaste impostura lor nu mai e de condamnat, au dispărut convențiile care să o interzică, așa cum au dispărut atâtea reguli sociale și alte cauze care țineau oamenii împreună, încât înțelegi că, în zilele noastre, mai mult ca oricând, dragostea e nevoită să supraviețuiască prin ea însăși, atât în cazul idealiștilor, cât și al celorlalți.
