Vom face o plimbare cu Johann Loch-Karl prin oraşul cu amintirile străzilor aşa cum le vedea atunci cu ochi curioşi de copil şi acum după mulţi ani când revine acasă la rădăcini.
Ai revenit pe străzile copilăriei, revii mereu...În ce cartier ai făcut primii paşi ? Cum se jucau copii pe vremea aceea?
Primi paşi i-am făcut pe strada Doja în apropiere de piaţa Bălcescu. Pe atunci mulţi timişoreni o numeau şi piaţa Lahovary. Acolo unde biserica catolică construită la începutul secolului trecut domină piaţa cu turnurile ei gotice suple şi maiestoase. Câţiva ani ai copilăriei i-am petrecut în Mehala pe strada Vrancei. Mehala a fost până în 1910 un sat independent construit şi populat îndeosebi de sârbi. Cea mai veche biserică e cea sârbească. Apoi au venit şi mulţi şvabi şi români. Şi ei au constriut biserici, cea mai mare şi impozantă fiind cea ortodoxă, ridicată prin ani `30 ai secolului trecut. La Mehala era ca la ţară. Pe timpul acela circulau rar maşini. Noi ne jucam pe stradă, băieţi şi fete. Iar pe părinţi doar îi auzeam când îşi chemau copii seara în casă. Ne jucam uneori şi cu fetele împreună, ori „de-a prinsea” sau „de-ascunsea”. Uneori şi cu mingea împreună. Mergeam şi la furat de cireşe, mere, caise, prune. Unii stăteau la pândă, alţii furau. Ce de suspans mai era! Uneori eram descoperiţi, fugeam ca iepurii, unerori prinşi şi traşi de urechi. Dar acasa nu ne-am plâns, căci riscul era mare să mai căpătăm încă o porţie de bătaie.
De ce personaj ocrotitor ai avut parte in copilarie?
Soarta vieţii m-a purtat în braţele ocrotitoare a unei strămătuşi ce a fost la viaţa ei călugăriţă la Notre Dame până la naţionalizarea mânăstirii în 1948. Ea s-a ocupat 12 ani de educaţia mea uneori cu metode atât de severe şi drastice încât am devenit cam recalcitrant. Am locuit într-o cameră mare şi înaltă pe strada Gojdu până când ne-am mutat în 1974 într-o cameră şi mai mare în centrul istoric al oraşului, pe strada Rodnei, azi Pacha, în fosta şi noua episcopie romano-catolică. O clădire veche, construită în stil baroc din secolul al-XVIII-lea, cu ziduri groase, încăperi aproape la fel de înalte pe cât de lungi şi spaţioase şi care avea şi o impresionantă casă a scărilor pe măsura episcopilor din trecut. Copii prea mulţi nu locuiau în acest edificiu de o maiestate morbidă cu toate că trăiau multe familii în clădire. Majoritatea însă erau bătrâni. Două fete şi doi băieţi cam de vârstă mea mai erau în casă. Ne jucam în curte sau pe terasă comună unde locatarii îşi uscau vara rufele. În curte creşteau doi tei, ne căţăram adesea prin ei, încercând să ajungem cât mai sus, dovedindu-ne astfel unul altuia curajul. Doar părinţii ne certau să ne dăm jos din pomi. În mijlocul curţii se afla o fântână, care însă în decursul anilor a fost acoperită, aşa încât nu se vedea că ar fi fost cândva o fântână pe locul respectiv. Noi copiii ne jucam fără să ne dăm seama de pericolul ce pândea sub picioarele noastre sprinţare. Într-o noapte însă, spre norocul nostru, s-a prăbuşit placa şi gura fântânii casca înfiorător din mijlocul curţii. S-a turnat apoi o placă de beton şi totul era iar în ordine.
Pe unde te-au purtat mai apoi paşii vieţii?
Strămătuşă mea era o femeie foarte credincioasă, astfel încât şi eu trebuia să fiu un copil evlavios şi un slujitor vrednic al bisericii. Aşa am devenit deja de la firava vârstă de nouă ani ministrant, slujitorul preotului în timpul liturghiei. Aproape zilnic mergeam dis-de-dimineaţă înainte de a începe şcoală la biserica şi slujeam. La început la biserica parohială din Iosefin apoi în domul din piaţa Unirii. Domul din Unirii a fost pentru mine un loc deosebit, plin de taine şi magie, cu încăperi sumbre şi colţuri ascunse, pe care am vrut să le desluşesc cu poftă exaltată de imaginaţia copilului asemenea primilor cuceritori al mărilor şi continentelor. Începând de la cripta cu mormintele multor episcopi şi canonici până sus de tot în cupola turnurilor, totul am explorat cu timpul. Îmi amintesc de o întâmplare stranie ce s-a petrecut spre sfârşitul anilor '70, atunci când ferestrele turnurilor au fost închise cu plase de sârmă ca porumbeii din piaţa Unirii să nu se mai poată cuibării prin podul domului. Zeci de cuiburi se îngrămădeau de a lungul şi latul podului iar excrementele şi scheletele păsărilor au format în decursul anilor un strat gros de guano ce apasa pe podul boltit al bisericii şi distrugea grinzile seculare ale acoperişului. După ce porumbei nu au mai putut intra în pod şi turnuri, iar ultimii rătăciţi prin pod au murit de foame, s-a început cu curăţenia. Din cupola turnului am aruncat gunoiul cu lopata cam 10 metri în jos de-a lungul clopotelor. S-a făcut un praf puternic ce s-a întins împrejur de nu se mai vedeau clopotele şi nici ferestrele prin care praful sufocant îşi croia drum spre afară. Deodată am auzit sirene, voci strigând comenzi prin piaţă, iar din praful greu şi consistent se conturau subit siluetele unor oameni în uniforme. Eram uimiţi şi surprinşi pentru că nu am înţeles ce se întâmplă. „Unde arde?“ a întrebat cineva într-un ton îngrijorat. „Nu arde niciunde“, am răspuns zăpăciţi. Cineva văzând praful ce ieşea prin ferestrele turnului a crezut că biserica a luat foc şi a înştiinţat pompierii. Bine că nu a ars nimic şi domul cu turnurile lui domină şi astăzi această frumoasă piaţă istorică. Iar prumbei, chiar dacă şi-au pierdut paradisul lor de cuibărit din podul domului, au reuşit să supravieţuiască şi nu vor lipsi cred nici în viitor din ansamblul secular al pieţei. Doar gazonul şi verdeaţa dispar treptat în decursul anilor până când totul se va împietri...
Ce crezi că este specific orașului si îi conferă o notă aparte?
Parcurile! Parcurile sunt plămânii verzi ai oraşului. Fără centura parcurilor cred că Timişoara nu-şi ar avea farmecul şi frumuseţea pe care o are şi s-ar sufoca în gazele emanate de maşini. Pomi seculari darnici, cu umbră şi răcoare, invită pe cel obosit la popas, pe gânditor la contemplaţie şi pe cei îndrăgostiţi la dezmierdare şi săruturi copioase. Favorizat de faptul interzicerii construirii în preajma cetăţii din motive militare, şi inspirat de geniul vizionar a lui Anton Scudier care a creat unul dintre cele mai vechi parcuri al oraşului după ce zidurile cetăţii au fost dărâmate, parcurile s-au răspîndit ca smaraldele în jurul cetăţii. Mă îngrozeşte gândul ce s-ar fi întâmplat dacă decizia folosirii acestor spaţii ar fi fost luată în zilele noastre...
Care erau bucuriile vacanțelor?
În vacanţă mergeam des la ţară. Aveam neamuri la Sânicolaul Mare şi Cenad. Apoi mai târziu şi pe la Caransebeş, la Borlova mai exact. Prieteni de familie mă luau şi pe la Săcălaz. Am savurat mai ales vacanţa de vara când aveam 3 luni liber. Am şi uitat în acest timp că mai există şcoală şi acomodarea era întotdeauna grea mai ales că nu mi-a plăcut deloc şcoala şi învăţatul nu era o virtute deosebită de a mea. Mi-a plăcut să hoinăresc, am pescuit, am jucat fotbal, am urcat munţii şi dealurile, am făcut baie în apă rece a răului de munte. Marea Neagră însă nu am văzut-o cu ochii mei nici până în ziua de astăzi.
Cum se sărbătorea Crăciunul pe atunci?
Crăciunul l-am sărbătorit la biserica, bineînţeles, şi în familie. Uneori aveam şi un brad, dar nu întotdeauna. Nu era ca azi. Străzile nu erau iluminate, nu existau tarabe cu bunătăţi şi mirodenii. Totul era trist şi întunecat. De fapt, în sărăcia asta ar fi trebuit să se nască mântuitorul. Dar comuniştii nu i-au dat voie. L-au adus în schimb pe Moş Gerilă, cred că de la ruşi din Siberia şi pe Moş Nicolae. Dacă mă gândesc, şi în ziua de azi la sărbătoarea de Crăciun îmi vin portocalele în minte. De Crăciun primeam portocale. Se găseau un timp prin prăvălie. Dar mai mult de trei portocale nu am primit nicioadată. Le păstram ca pe o comoară şi le savuram încet şi chibzuit inhalandu-le mirosul intens şi exotic.
Cum descopereai oraşul cu ochii de copil şi cum îl vezi acum?
Copilăria era frumoasă chiar de nu era totul bine. O glorificăm pentru că era plină de miracole şi întrebări ce-şi căutau răspunsul. Cândva am început să citesc o monografie a oraşului şi, cu timpul, să dezvolt un fel de patriotism local în inima mea. Eram mândru să fiu timişoarean. Eram mândru că Timişoara era primul oraş european în care s-a introdus lumina electrică pe străzi. Eram mândru că era primul oraş din România care avea tramvaie trase de cai, iar, la sfârşitul secolului 19, elecrificate. Am admirat clădirile din centru, măreţe şi ingenios construite şi ornamentate. Am auzit de arhitecţi renumiţi ce şi-au pus amprenta asupra peisajului urban. De Laszlo Szekely şi Martin Gemeinhardt. Am citit cândva că prima dragoste a marelui compozitor Beethoven, Jeanette d´Honrath din Köln este înmormântată în Timişoara. Am văzut poze vechi cu frumoasă gara din Timişoara care a căzut pradă bombelor din al Doilea Război Mondial. Şi binenţeles eram mândru că din Timişoara s-a aprins flacăra revoluţiei ce pus capăt dictaturii comuniste şi mi-a oferit şansa de a-mi construi un nou viitor.
Un ochi râde şi unul plânge dacă mă uit azi la acest oraş. Multe s-au schimbat, bineînţeles. Schimbarea e singura constantă în viaţă pe lumea asta. Dar simt şi văd că nu s-au schimbat multe în bine. Spun asta că pot compară cu ce am văzut şi ce am cunoscut între timp. Ştiu că multe nu se pot face din lipsa de bani, dar şi din lipsă de viziune şi voinţă. Timişoara a trecut de mult de apogeu. Dar asta nu mă împiedică să iubesc oraşul chiar dacă nu mai o pot face aşa ca în copilărie: cu o tandreţe naivă, inocentă şi infantilă.
