X
Ultimele articole

Descoperiri arheologice şi menţiuni documentare

17 Noi 2021 | scris de Merg În
  • Descoperiri arheologice şi menţiuni documentare
    Toporaș Silex / Foto: Wikimedia

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In

Din cauza puţinelor descoperiri arheologice făcute în zona localităţii Racoviţa, cercetătorii au recurs la studierea toponimiei şi folclorului local pentru a putea stabili vechimea aşezării. Astfel, se menţionează în literatura de specialitate că denumirea locală „La Cetăţuică”, dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” şi „Valea Mârşa”, ar fi făcut parte dintre „cetăţile dacice puţin cunoscute astăzi”.

Caracter dacic sau chiar roman i se atribuie şi „Cetăţii” aflată la altitudinea de 846 m în pădurea „Braniştea”, pe culmea care formează hotarul dintre Racoviţa şi Avrig, însă istorici mai noi datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Deşi prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie – 1443 –, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaş de mână (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, folosit atât pentru lovit şi tăiat cât şi pentru cioplit şi răzuit, aparţinând aşa-zisei „culturi de prund”. Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiştilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României. Toporaşul se află în prezent la Muzeul judeţean de istorie din Sibiu. Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrişurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecţionat din piatră şlefuită datat la sfârşitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului şi adunate de către familia de preoţi Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariţia familiei din sat.

Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului, precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racoviţa de astăzi — ceea ce arată că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada apariţiilor primelor incursiuni turceşti în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii aşezărilor din apropierea pasului Turnu Roşu.

Pentru a putea face faţă noii situaţii, regele Ladislau al V-lea, la data de 3 februarie 1453, dăruieşte saşilor din cele „Şapte scaune” — uniune teritorial-administrativă săsească cu sediul în Sibiu — domeniul feudal al Tălmaciului, de acum încolo racovicenii fiind obligaţi să presteze diferite sarcini cu caracter feudal. Din acest moment, Racoviţa va apărea în perioada 1453–1700 din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donaţii şi arendări, vânzări, cumpărări şi răscumpărări, zălogiri şi reambulări de hotare în care sunt implicaţi domni de pământ şi personalităţi înalte ale ţării cum au fost Cristofor, Sigismund şi Ştefan Báthory, George Basta şi alţii. Racoviţa apare în diploma latină a regelui Ungariei, Ladislau al V-lea, din anul 1453, prin care „Scaunul filial al Tălmaciului” a fost încorporat la cele „Şapte Scaune” ale provinciei Cibiniensis şi dat în administrarea celor Şapte Juzi, Tălmaciul împreună cu alte şase comune româneşti componente: Turnu Roşu, Boiţa, Tălmăcel, Plopi (dispărută de 400 de ani), Sebeşu de Jos şi Sebeşu de Sus:

Noi, Ladislau, prin graţia lui Dumnezeu rege al Ungariei... luând cunoştinţă de la Ion Huniade Comesul Bistriţei că cetăţile noastre de graniţa Tălmaciu, Lotrioara şi Turnu Roşu sunt ruinate, am dispus ca aceste cetăţi, împreună cu impozitul regal precum şi posesiunile Tălmăcel, Boiţa, Plopi, Porceşti, Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus, Racoviţa şi oraşul Tălmaciu, să fie anexate şi încorporate definitiv la cele Şapte Scaune săseşti din provincia Sibiului în condiţia următoare: administraţia centrală a celor Şapte Scaune va încasa pe viitor în folosul ei vama de la Turnu Roşu şi darea regelui. Locuitorii satelor anexate vor avea şi pe viitor aceleaşi libertăţi şi drepturi pe care le-au avut în trecut şi pe care le au şi locuitorii celor Şapte Scaune săseşti. Administraţia centrală a celor Şapte Scaune se obligă a repara radical cetăţile Turnu Roşu şi Lotrioara, ca să poată apăra bine graniţa şi se obligă a dărâma până la temelii cetatea Tălmaciului, care în locul unde se află nu mai e de nici un folos. —Dat în Pojon la anul 1453, în anul al XIII-lea al Domniei Noastre.
ss. Ladislau V - Rege

Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviţei se înscriu două evenimente care-i marchează sfârşitul secolului al XVII-lea: unirea cu Biserica Romei şi întocmirea primei conscripţii cunoscute a localităţii, respectiv cea din 1698, care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721–1722, 1733, 1750, 1765–1766, 1851, 1910 şi 1930.

Până în anul 1766, Racoviţa a aparţinut de două unităţi administrativ-politice complet diferite, „graniţa” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale aşezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicţia Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea „partea scăunală”. Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroşi domni de pământ şi se numea „partea iobăgită”, fiind sub ascultarea autorităţilor comitantese.

Sursa: romania.wikia.org

Cuvinte cheie:   Racovita / istoric
Comentarii