X

Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc

12 Oct 2015 | scris de Diana Marcu | București
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Institutie bancara. Detaliu fier forjat
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Cladirea Halfon de pe Smardan
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: Felicia Waldman / arhiva personala
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Detaliu din Sinagoga Mare, ridicata la 1847. Adresa: Str. V Adamache nr. 11
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Imagine din unul dintre cimitirele evreiesti din Capitala
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Detaliu din Templul Coral, inaugurat in 1867. Adresa: Str. Sf VIneri nr. 9 -11
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Templul Unirea Sfanta, inaugurat in 1852. Adresa: Str. Mamulari nr. 3
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Detaliu Sinagoga Mare, monument de arhitectura
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Interior Templul Coral
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Fragment din planul Bucurestilor din 1871, alcatuit de D Papazoglu
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Pravalii evreiesti in perioada interbelica
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / ZOna comerciala. perioada interbelica
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Imagine dintr-o pravalie cu palarii
  • Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc
    Foto: NoiMedia Print / Strada comerciala

4,00 rating / 4 voturi
Review Merg.In
Câteva clădiri rămase în picioare, un teatru și o comunitate restrânsă, atât mai păstrează astăzi Capitala din moștenirea culturală a celei mai numeroase comunități minoritare din perioada interbelică.

Biserici cu turle îmbrăcate în tablă de către evrei, negustori cu prăvălii închiriate de la mânăstirile ortodoxe și domnitori care luau bani cu împrumut de la aceiași evrei. Literați români bursieri ai unor fonduri evreiești, ori sute de mii de români tratați anual într-un spital donat statului român de către un evreu. Toate fac parte din istoria națională, fiind parte a moștenirii lăsate de comunitatea evreiască, afirmă Felicia Waldman, conferențiar doctor în cadrul Universității București, coordonator al Centrului de Studii Ebraice și autor, alături de Anca Ciuciu, al volumului „Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc”.

Într-un interviu acordat Merg În, dr. Waldman vorbește despre moștenirea evreiască a Bucureștiului, despre primele mențiuni documentare ale acestei comunități pe teritoriul Capitalei, despre profesii, obiceiuri, relații cu populația majoritară, despre donații, ajutor financiar și contribuții culturale. Despre evrei.

Iată cele mai importante afirmații ale dr. Felicia Waldman

În București, evreii ajung să fie menționați pentru prima dată, în documente, ca o prezență în oraș, mai ales în comerțul acestuia, la 1550, ceea ce înseamnă la mai puțin de o sută de ani de la prima mențiune a orașului (1459). Acest document vorbește despre negustori evrei; nu vorbește despre o comunitate, o așezare, ci despre câțiva negustori. Vorbim despre negustori care vin din Imperiul Otoman, pentru că, în mod foarte explicabil, la expulzarea de la 1492, primii care au deschis brațele evreilor expulzați au fost otomanii, care i-au invitat, le-au oferit facilități și ajutor. Pentru că, așa cum spunea chiar sultanul de atunci, prostia Occidentului trebuia să fie chilipirul lui. Chiar așa a spus: dacă regele Spaniei este chiar atât de prost încât să expulzeze cetățenii care îi aduc cele mai multe beneficii, eu sunt dispus să îi primesc și să îi folosesc.

Ca atare, foarte mulți au ajuns în Imperiul Otoman, de unde s-au împrăștiat în zonele din jur, mai ales în Țările Române, Valahia și Moldova - prin comerț, prin diverse însărcinări. Au fost câțiva care erau în serviciul diplomatic al Imperiului Otoman și au ajuns în Țările Române - știm de un trimis la Ștefan cel Mare, știm de un trimis la București, la Mircea Ciobanul. Ceea ce ne arată că e vorba de o prezență relativ stabilă e că la 1559, deci la numai nouă ani de la prima atestare, avem un al doilea document care vorbește despre aceiași oameni.

Chiar dacă erau ei comercianți și nu erau așezați în București în mod definitiv, faptul că la nouă ani distanță îi găsim acolo tot pe aceiași oameni demonstrează că erau stabili, chiar dacă circulau permanent și erau negustori”.

  • Evreii - negustori, sticlari și fierari
  • „Există o serie întreagă de documente din secolul al XVI-lea spre sfârșit - secolul al XVII-lea, care consemnează că o serie de terenuri și de prăvălii din București care aparțineau bisericilor și mânăstirilor ajung să fie accesibile evreilor. Găsim o serie întreagă de comercianți evrei care închiriază de la mânăstiri, iar mânăstirile nu au neapărat o politică împotriva evreilor. Le închiriază pentru bani, fără probleme, prăvăliile respective.

    Sunt documente care vorbesc despre prezența îndelungată a unor prăvălii evreiești care devin repere în cartier. De exemplu, avem Cutărică a închiriat o prăvălie la capul străzii unde are prăvălie evreul Cutare sau evreica Cutare. Chiar avem și femei evreice care sunt proprietare de prăvălii, ceea ce înseamnă că sunt suficient de stabile, de cunoscute, ca să devină repere în cartier. Există informații despre meseriași evrei, pe lângă comercianți, iar meseriile practicate de aceștia sunt revoluționare. Evreii sunt cei care aduc industria sticlei. Nu lucra nimeni cu sticla până nu au venit evreii – sticla însemnând nu numai geamuri, ci sticlă pentru uz casnic”.

    La fel, amintește F. Waldman, „în secolele XVIII – XIX, evreii aduc industria fierului forjat. Sunt singurii care lucrează în fier forjat, asta însemnând garduri, construcții. Ajunseseră în secolul XIX să fie singurii care făceau acoperișuri de tablă pentru bisericile creștine, pentru că nu existau măsuri de siguranță și nimeni nu avea curajul să se suie pe turle”.

    „Și în industria tiparului avem o serie de contribuții evreiești, evreii fiind cei care au dezvoltat cele mai mari firme, generic să le spunem așa, de tipar. De la mijlocul secolului al XIX-lea în București îl avem pe Leonard Calay, care a făcut prima mare firmă și industrie de tipar, vânzare de carte, vânzare de anticariat și a ajuns ulterior, pe măsură ce industria s-a dezvoltat, și la detalii de genul reclame, xerigrafie. Firma sa de profil a fost cea mai mare până la naționalizarea din 1948”.

  • Cine descoperă rute comerciale alternative în Țările Române. Mențiunea lui Iorga
  • Waldman vorbește despre contribuții evreiești în diverse domenii, „în primul rând în domeniul comercial, pentru că - fără comerțul evreiesc - Țările Române nu ar fi fost pe harta internațională. Acesta era un teritoriu de tranzit, nu prea era marfă de luat de aici și nici nu se prea vindea marfă de aici. Nicolae Iorga spune chiar că, la 1496, evreii sunt cei care descoperă rute comerciale alternative prin Țările Române, ceea ce le permite să traverseze mai ușor și în siguranță zona.

    Se știe, de pildă, că în Moldova negustorii care traversau pe drumurile cele mai bătute erau de foarte multe ori victime ale tâlharilor care veneau și încercau să fure tot ce se putea. Ca atare, evreii descoperă rute alternative, încă de la 1496, prin care circulă în siguranță. Astfel, comerțul se dezvoltă. Chiar până la sfârșitul secolului al XIX-lea posibilitățile comercianților evrei sunt cele care deschid drumul pentru Țările Române până la 1859 și în România, ulterior, pentru piața financiară internațională. Practic, ei sunt cei care fac legăturile cu băncile mari din străinătate, cu finanțele europene, ajungând chiar până în America, ceea ce face ca posibilitățile României, din punct de vedere al relațiilor internaționale, să crească exponențial”.

  • Lipscani, cartierul general al comunității evreiești. Cum arată casele
  • „În București, evreii se așază în zona comercială, pornind practic de la zona Lipscani, pentru că aceasta a fost prima stradă comercială a orașului. Evident, s-au așezat în jurul ei pentru a derula comerțul. Până la 1923, când pentru prima dată sunt încetățeniți în masă prin Constituție, ei nu au posibilitatea decât foarte rar și în anumite condiții foarte restrictive să aibă pământ și să aibă anumite meserii. Cu excepția comerțului, a împrumutului de bani și a anumitor industrii pe care românii nu le cunoșteau, restul nu prea le erau accesibile evreilor și ca atare sunt prin forța lucrurilor restrânși la anumite domenii și la anumite locuri.

    Chiar în zona Lipscani evreii aduc un tipic al construcției, pentru că - în general - deși e vorba de oameni care au posibilități materiale, din motive practice foarte rar stau departe de locul în care au comerțul. Sau în altă parte decât în locul în care au comerțul”, precizează conferențiar dr. Felicia Waldman.

    „Ceea ce aduc ei ca notă distinctivă este clădirea care are dublă utilizare, și comercială, și de locuit. Ei sunt cei care-și desfășoară comerțul în  camerele din față și au spațiul de locuit în spate, fie – dacă au mai mulți bani – comerțul la parter și locuința la etaj. Ca atare, tipul ăsta de construcții începe să prolifereze în zonă”.

    „Astăzi, pe Lipscani, doar trei clădiri sunt identificabile ca fiind evreiești, deși inițial evrei erau mulți în zona respectivă. De pildă, în anii sfârșitului de secol XIX, de pe la 1890 până în 1930 - când încep problemele cu legislația - pe Lipscani sunt afacerile evreiești, firme de tip financiar, mici bănci, case de împrumut, case de schimb valutar, diverse tipuri de comerț.

    Din toată această variație se păstrează trei clădiri – Hanul cu Tei, han de textile evreiesc, care practic a dispărut ca reper al zonei în jurul anului 1935, când s-a instalat bine în România moda magazinelor universale cu haine de-a gata și nu s-au mai vândut textile. A doua clădirile este așa numita casă Halfon, care este a doua casă după farmacia din colțul Lipscani cu Smârdan. Iar clădirea care are la parter acum o farmacie este fosta banca Berkowitz – una dintre cele mai mari ale Bucureștiului, până la 1948. Restul fie au dispărut, fie și-au pierdut caracterul inițial al comerțului evreiesc”.

  • Carterul Evreiesc
  • „Din Lipscani, evreii s-au răspândit în zona Unirii și, mai departe, spre ceea ce a ajuns să fie Cartier Evreiesc la sfârșitul secolului al XIX-lea și început de secol XX, respectiv Dudești, Văcărești, Calea Moșilor, care au fost cartiere evreiești, dar la sfârșit de secol XIX început de secol XX. Până atunci, concentrarea evreiească era zona Lipscani – Unirii. Vorbim în prima fază – de la 1550 până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, chiar începutul secolului al XVIII-lea – exclusiv, despre evrei sefarzi, spanioli, veniți inițial din Spania și apoi din Imperiul Otoman. După masacrele cazace de la 1648 – 1649 încep să vină evreii ashkenazi, evreii din Polonia, din Rusia, din Ucraina, în număr foarte mic”.

    Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, sunt destul de puțini evrei ashkenazi, majoritatea fiind sefarzi. Evreii sefarzi nu au fost însă niciodată foarte mulți, nu au depășit zeci de mii niciodată. Numărul a variat în funcție de momentul istoric, fie de invitație – când era nevoie să crească economia, fie de respingere – când economia începea să meargă, dar în general a fost de câteva mii permanent.

  • Venirea evreilor ashkenazi
  • În momentul în care au venit ashkenazii au început să îi depășească pe sefrazi, ajungând în final să fie majoritari. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritari sunt ashkenazii, evrei de origine germană, și – ca atare – se schimbă și structura societății evreiești, pentru că sefarzii erau mai ales comercianți, bancheri, în schimb ashkenazii au venit cu meseriile, dezvoltând aceste industrii inițial de graniță, a sticlei, a fierului, a tablei.

    Există diferențe între cele două societăți, punctează sursa citată.

    „În general, societatea sefardă era mai educată, mai cultă, societatea ashkenază era mai săracă și deci avea mai puține posibilități. Educație aveau cu toții, pentru că era obligatoriu în societatea evreiască să mergi un număr minim de ani la școală, însă în societatea sefardă aveau posibilitatea să își continue studiile, în timp ce în cea ashkenază urmau să meargă la lucru.

    Există această diferență până la al Doilea Război Mondial, precizează F. Waldman, când sefarzii – fiind mai bine integrați, mai puțin vizibili au mai puțin de suferit decât ashkenazii, care sunt percepuți ca fiind vizibili și mai mulți, fiind țintiți de politicile antisemite mai puternic. Până târziu nu există un antisemitism clar, formal și bazat pe niște criterii identificabile – exista un antisemitism religios, care era oarecum firesc. Evreii aveau restricții, dar aveau posibilitatea să închirieze prăvălii de la mânăstri, aveau posibilitatea anumitor facilități. Avem exemple de domnitori care dau drepturi speciale unor supuși evrei, unor personalități evreiești care contribuie la bunul mers al țării, al domniei”.

  • Brătianu și antisemitismul 
  • „Adevăratul antisemitism politic și social apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru că la revoluția de la 1848 între cerințele revoluționarilor este și emanciparea evreilor. De altfel, Cuza, la 1864, are o serie de reforme, inclusiv de emancipare a evreilor, însă – prin abdicarea lui forțată la 1875 – toate devin inaplicabile și se renunță la ele. Paradoxal, din acel moment – deși abia începe – antisemitismul începe foarte puternic.

    De la 1867, Brătianu expulzează pentru prima dată evreii în masă. Înainte mai existau procese de respingere în masă ale evreilor, dar niciodată nu au existat expulzări. Această expluzare arbitrară creează un scandal internațional, presa din străinătate reacționând. Antisemitismul românesc este în continuă creștere de la momentul acela până la al Doilea Război Mondial.

    A fost o permanentă exacerbare a sentimentului anitsemit și din punct de vedere formal, și politic, și economic, dar și al populației, al relațiilor directe dintre români și evrei”.

  • Contribuția evreilor bucureșteni în finanțe
  • „Datorită evreilor, România a avut acces la piața financiară internațională, a intrat în circuitul economic internațional. În absența evreilor care au făcut legătura între bănci, între state, România nu ar fi avut posibilitatea de a intra în acest flux economic decât mult mai târziu. Practic, Banca Națională se înființează la 1880, or, până atunci existau bănci evreiești care au făcut legătura cu piața internațională”, afirma F. Waldman. 

    Un împrumut de stat al României a fost la 1866, înainte mult de Banca Națională, și a fost posibil datorită existenței băncilor evreiești care au adus finanțele respective de la băncile internaționale. La momentul respectiv, fără contribuția bancherilor evrei nu s-ar fi putut obține independența financiară a României.

    Chiar și la înființarea Băncii Naționale a României au fost o serie întreagă de bănci care au contribuit direct. De altfel, în primul grup de cenzori ai Băncii Naționale sunt și evrei.

    În istoria BNR au existat cazurile unor funcționari evrei  țintiți de politici antisemite, iar Banca Națională a intervenit în favoarea lor pe lângă autoritățile statului, scriind scrisori și cerând situații preferențiale pentru acești angajați, ca să își continue activitatea”.

  • Mine de diamant și clădiri în Viena donate Academiei Române
  • „Foarte mulți dintre cei care au avut posibilitatea au lăsat donații majore universităților, Academiei Române, diverselor instituții de educație, de cultură – fundații, azile de bătrâni și cămine de copii. Și nu doar pentru comunitatea evreieacă, afirmă Felicia Waldman, citând cazul lui Jacques Elias, care și-a lăsat toată averea - Spitalul Elias, Hotelul Continental, mine de diamant în Croația, acțiuni la mari bănci din Viena, clădiri în Viena, care există și sunt folosite - Academiei Române. Acest fapt însă nu împiedică astăzi Academia să fie antisemită”, precizează dr. Waldman.

    „De la 1880 până la 1937 au existat fondurile Halfon și Manoach Hillel la Universitatea București, din care au primit premii și burse mari literați, mari personalități ale culturii române dintre care unii au devenit antisemiți, precizează Felicia Waldman, deși au avut burse de la un fond evreiesc.

    Vorbind de contribuții culturale, trebuie menționate numele scriitorilor evrei, precum Mihail Sebastian și al actorilor evrei, care au jucat în România ori au dus faima acestei țări și în străinătate, precum Maria Ventura și Edward Goldenberg Robinson, care a făcut istorie la Hollywood”.

  • Cum arata Bucureștiul fără clădiri evreiești
  • Foartă puțină lume știe câte clădiri evreiești sunt în București, clădiri construite de arhitecți evrei, clădiri construite cu bani evreiești, la comanda unui om de afaceri evreu – care a vrut să își facă un sediu pentru firmă sau o casă personală -  sau clădiri construite de organizații evreiești pentru diverse scopuri. Numai pe Calea Victoriei și pe străzile adiacente există 18 clădiri evreiești de care puțină lume știe, afirmă dr. Felicia Waldman.

    La fel, pe Magheru și străzile adiacente sunt cel puțin 15 clădiri. Unele dintre ele sunt marcate, puține au însemne încastrate în clădire, marcaje făcute de arhitect la data la care a ridicat imobilul. Cel mai nefericit exemplu este clădirea blocului turn de pe strada Doamnei, colț cu Academiei, care este făcută de Leon Stern, un arhitect evreu, în 1936. Deși are placă, cineva a bătut exact în acel loc o firmă, distrugând marcajul inițial. 

    Majoritari în mișcarea modernistă sunt arhitecții evrei, afirmă F. Waldman. „Ei au adus acest tip de construcție cubist, care atunci când a început – în anii 30 – a fost revoluționar, Bucureștiul fiind recunoscut ca primul oraș care a permis, mai ales în zona Magheru – aflată într-o reconstrucție completă - construcțiile moderniste”.

    Din păcate, susține dr. Waldman, în Capitală, astăzi, nu mai există - sau sunt foarte puține - clădiri comunitare, clădiri cu o identitate evreiască evidentă.  Potrivit acesteia, înainte de al Doilea Război Mondial, în București existau între 80 și 100 de sinagogi.

    „Acum, sinagogă nu înseamnă o clădire cum e Templul Coral, ci o clădire în care există o cameră de rugăciune, o sală de rugăciune organizată într-un anume fel. O sinagogă poate fi și într-o casă obișnuită. Există astăzi o sinagogă care e folosită ca club de fitness, pentru că clădirea în sine nu are niciun fel de însemn. În tradiția evreiască nu clădirea contează, ci organizarea din interior. Clădirile care sunt identificabile ca sinagogi sunt construite în momentul în care comunitatea respectivă are posibilități financiare și vrea să aibă un loc identificabil ca atare, dar sinagogi erau în diverse locuri în București sub formă de case obișnuite. Chiar așa se numeau – case de rugăciune. Înainte de război erau între 80 și o sută, iar astăzi în picioare mai sunt șase, din care doar două funcționale ca sinagogi, două muzeu, una e închisă, iar una e sală de fitness”.

  • Când se bombarda Bucureștiul, românii mergeau la Teatrul Barasheum
  • În afară de acestea, alte clădiri nu au mai rămas. Din teatre doar unul mai există - Teatrul Evreiesc de Stat, inițial Teatrul Barasheum, de la numele străzii – Iuliu Barash. 

    „Acest Barasheum a funcționat în perioada interbelică, dar și în timpul războiului. Este o poveste frumoasă cu Barasheumul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: actorilor evrei - fiind excluși din teatrele românești, și nemaifiind lăsați să joace - li s-a permis să aibă un teatrul evreiesc în care să joace, unul singur din toate care existau: acest Barasheum. În perioada bombardamentelor – pentru că celelalte teatre erau închise, de teamă, iar teatrul evreiesc funcționa – nu doar că veneau foarte mulți români, dar veneau și foarte mulți ofițeri nemți”.

    „S-a păstrat și fostul Spitalul Caritas, transformat în cămin și câteva școli și foste policlinici, care funcționează azi ca niște clădiri comunitare cu diverse destinații. Din păcate, din multele clădiri identificabile ca fiind evreiești nu a mai rămas cam nimic astăzi”, afirmă Felicia Waldman.

    „În anii '30, la recensământ, în București, erau 70.000 de evrei. În timpul războiului, cu refugiații, numărul acestora a ajuns la 140.000. Astăzi mai sunt în jur de 2000, afirmă dr. Felicia Waldman. Cu familii mixte sunt mai mulți, cu soții din familii mixte – în jur de 4000.

    Per total, în România sunt 0,5% din ce au fost înainte de război. Înainte de al Doilea Război Mondial au fost aproximativ 750.000 în România Mare, iar astăzi sunt în jur de 6000, cu familii mixte. Majoritatea sunt în București. Sunt vreo 200 în Iași, o sută în zona Craiova – Calafat, unde sunt în continuare sefarzi, mai sunt o sută în Timișoara. Media de vârstă este peste 70 de ani, foarte puțini fiind tineri - din motive demografice și de migrație”.  


    Comentarii