X

„Puișor între șine” – stradă sau linie?

24 Noi 2019 | scris de Emil Boboescu
  • „Puișor între șine” – stradă sau linie?
    Harta Bucureștiului 1939, detaliu / Institutul Cartografic Unirea (al Armatei)

4,67 rating / 3 voturi
Review Merg.In

            Gâfâitul unei locomotive cu abur se putea auzi apropiindu-se de Calea 13 Septembrie, fiind prevestit de trei zdrăngăneli scurte ale unei sonerii de canton. Cantonierul ieși să lase bariera și să deschidă semnalul, conform cu ordinului impiegatului de mișcare. Pare ciudat un pic, nu? Să auzi o locomotivă cu abur pe lângă 13 Septembrie... Acum mai puțin de 100 de ani însă aceasta era o scenă cât se poate de cotidiană și care nu mira pe nimeni.

            Urmele unei căi ferate încă se mai pot observa de-a lungul Șoselei Progresul inclusiv astăzi iar trenurile au încetat să circule de tot abia acum o idee mai bine de 20 de ani dar acestea sunt doar semnele trecute ale unei rețele mult mai dezvoltate. O stradă de lângă linia de tramvai din stația cu numele menționat la începutul poveștii noastre și cu șoseaua, azi scurtă mai semnalizează urmele, cu un nume destul de sugestiv, de altfel, și anume, Strada Gara Dealul Spirii. Poate părea, din nou, ușor bizar, dar acolo se afla bazat impiegatul de mișcare și cantonierul de care vorbeam, tot, din nou, la început.

          Din ceea ce era gara nu a mai rămas decât o urmă a rampei de încărcare, folosită ca depozit de către dirigenția de șantier a magistralei de metrou ce merge către Cartierul Drumul Taberei, rampă din piatră cubică ce se mai vede în capătul fostei linii la intersecția celor două mari artere. Gara Dealul Spirii nu era însă o gară ca oricare alta, deși și trenuri de pasageri au oprit aici pentru scurte perioade, ci era desemnată ca gară militară, făcând legătura cu clădirile militare ce se aflau în zona Dealului Spirii. Ea se afla pe traiectul unei linii ferate ce odată își avea importanța sa în circulația economică bucureșteană deoarece, această linie făcea legătura între Gara de Nord și Gara de Sud sau Gara Filaret, fiind desemnată ca o centură interioară feroviară a orașului, așa cum Parisul încă mai păstrează și utilizează pe alocuri Mica Centură a sa, care merge prin oraș, printre clădiri, parcuri și grădini. Legătura se făcea și către est, prin legarea la această linie a fostei Gări Cotroceni Mărfuri, ale cărei urme iar le putem regăsi și astăzi. Ceea ce mai merită menționat aici este și faptul că, de-a lungul acestei centuri interioare, ce trecea prin Grădina Botanică, de-a lungul Șoselei Grozăvești, este și faptul că mai avea o haltă, denumită Halta Cotroceni, haltă ce purta rangul de gară regală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, fiind halta ce deservea Palatul Cotroceni, a cărei clădire încă se mai poate vedea și astăzi, fiind parte a complexului palatului chiar vis-a-vis de Monumentul Eroilor Geniului, denumit popular, Leu. Importanța acestei linii ferate se mai poate vedea și prin prisma faptului că o serie întreagă de clădiri cu caracter industrial s-au aflat, de-a lungul vremilor, de-a lungul ei.

            Să revenim însă la oile noastră sau, mai bine zis, la liniile noastre. Spuneam mai sus că din Gara Dealul Spirii pornea ramificația care ducea către clădirile militare din Dealul Spirii. Iar acestea, trebuie să spunem că, nu erau puține, adică aveam aici Școala Militară de Infanterie, Cazarma Cuza, Cazarma Alexandria și Arsenalul Armatei, zona fiind, de fapt și de drept, locul unde a fost sediul primei unități militare moderne din București, apărută la 1830, deci, practic, localul primului regiment modern de infanterie al Valahiei.

            Mecanicul locomotivei noastre, de la începutul poveștii, văzând lampa verde a impiegatului și auzind fluierul lung al șefului de tren, răspunse tot cu un șuier lung și, eliberând presiunea din mașină, porni în același gâfâit ritmic către Arsenal. Linia însă nu mergea drept, precum Calea 13 Septembrie ci descria o serpentină, mai trecând odată la nivel cu calea, cam în dreptul intersecției acesteia cu Strada Puișor urmând apoi să se înscrie în cea de-a doua curbă pentru a intra în curtea primei cazărmi. Cele două curbe care compuneau serpentina generaseră însă și două străzi care le urmau traseul. Prima stradă, după prima trecere de nivel cu Calea 13 Septembrie, avea un nume cât se poate de logic, și anume, Strada Linia Arsenalului, însă, cea de-a doua, ne poate duce la râsete înfundate sau, măcar, zâmbete. Vorbim aici de strada ce dă și numele poveștii noastre, Strada Puișor între șine. Strada era traseul apropiat de cel al vechii străzi Puișor dar urmărea linia în traseul său sinuos.

            Probabil că și mecanicul nostru mustăcea puțin când șuiera scurt la trecerile de nivel, mergând probabil destul de încet, poate pentru a nu se trezi cu vreun pui zburătăcit de prin curțile vecine care chiar ar fi putut să ajungă între șine. Dacă numele mahalalei sau, cum am zice mai modern, al cartierului, venea de la biserica cu același nume, denmirea acestei străzi este o combinație între cele două, menită să trezească zâmbete sau mustăceli, măcar, și astăzi, când doar trasee pe hărți vechi mai amintesc de aceasta.

              Astfel, la întrebarea din titlu, dacă este stradă sau linie, putem zice fără să greșim: „Ambele, don’ șef!”, șef de gară, adică.

 

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Comentarii