Singurul arest preventiv cu uşa deschisă

August, 13. La numărul 13, număr fatal pentru unii, pe strada Stelea Spătarul, în fostul sediu al Secţiei de Poliţie nr. 10, s-a deschis pentru public, spre vizitare, arestul preventiv. Uşa e deschisă două luni, apoi tinerii au la dispoziţie un hub pentru „exprimare liberă”. În curte e deja un bar, Manasia. 

Trecutul ne prinde din urmă sau să nu uităm cine am fost sunt semnele acestei iniţiative. Expoziţia self-made „Şuteală cu Şmenuială” spune povestea unui regim.
 

Un beci de casă construită la 1925, care a fost pe rând antrepriză de construcţii, clădire de birouri, naţionalizată în 1948, iar până în 2007 - secţie de poliţie. În camerele cu ţevi groase de apă, prin care mai umblă gândaci şi în care se mai văd urme scrijelite în ziduri, au fost închişi oameni. „Ştim că au fost găinari, cei care se ocupau cu furturi în centrul oraşului. Nu ştim dacă au fost printre ei şi persoane cunoscute”, îmi spune Daniel Petrescu, unul dintre asociaţi. Din aceste bube, mucegaiuri şi noroi, din tot acest trecut al unui regim bolnav, administratorii şi-au propus să transforme spaţiul într-unul luminos, deschis artei şi pentru artişti. 

În piaţeta fără nume în care este clădirea de la numărul 13 se mai află şi Casa Breslelor şi un bloc proiectat de marele arhitect Marcel Iancu. Vecini sunt o firmă de Servicii funerare în stânga, iar la dreapta, sediul actual al Poliţiei, Secţia 10. Casa nu se vede din stradă de pomi. Doar curtea cu mesele de la Manasia Bar. E o curte verde, generoasă, un loc frumos. Nu acelaşi lucru se simte în interior. „E înfiorător, creepy, impresionant, îngrozitor”, cam aşa s-au exprimat cei care au vizitat în prima zi subsolul altădată „locuit” de diverşi infractori. 

E răcoare, linişte, întuneric. Vizitatorii primesc mici lanterne la intrare. Trebuie să răscoleşti fiecare centimetru de perete ca să descoperi urmele trecutului. În prima încăpere, un afiş din revistele pentru femei. În alta, resturi de pagini din reviste pentru bărbaţi. Se vede bine coperta din „Libertatea”, 22 august 2003, cu Cristiana Răduţă, cine şi-o aminteşte, care declara fără prejudecată „Dezbrăcată arăt şi mai bine”. Nimic uman în beciul casei. Carcera a fost improvizată într-o debara. Uşa a fost găurită pentru vizetă, un om abia poate intra, iar wc-urile turceşti improvizate te scârbesc. Găurile din pereţi care se voiau ferestrele camerelor au nişte grilaje de sârmă cu ochiuri mici, împăienjenite. Lumina nu pătrundea de afară, oricum. Singura sursă de căldură iarna erau ţevile de apă caldă. Pe hol se mai păstrează câteva calorifere de fontă.  

Zidurile sunt păstrătorii mesajelor din trecut: „Doamne, iartă-mă”. Cel mai impresionant: „MAMĂ TE IUBESC!!! ÎNCĂ SPER TE ROG IARTAMĂ”. Altele resemnate: „DACĂ AR FI FOST STICLĂ DE FIER CE BRAND AVEAM SUGI P... CĂ NAI STICLĂ” (sic!), un vers de pe ziduri după Paraziţii, care după blocuri sună „Sticla să fi fost de fier, ce brand aveam”. Un bărbat cu muşchi a fost scrijelit în zid. Am admirat pereţii, vorba celor de la Paraziţii, unde s-au semnat cu ce-au putut numiţii, inculpaţi la vremea lor, Calu, Marinaki, Mutu, Smen, Turcu – toţi din “Rosseti”. A trecut pe acolo şi Frangulea. Puiu a avut brichetă şi şi-a ars numele pe perete cu fum de la gaz. „Şuteală cu Şmenuială” e scris lângă un întrerupător modern. De-aici şi numele expoziţiei.
 

Speranţa era deşartă, până şi o pictură murală de penitenciar a blocat soarele, stelele, ştiţi voi – cineva a desenat o fereastră cu zăbrele. În limba engleză, orele petrecute la preventivă s-au tradus aşa: „I’m so pleased to be here! Fuck this jail!”