X

Dulcele exil pe „Buclă”

03 Aug 2015 | scris de Sebastian Culea
  • Dulcele exil pe „Buclă”
    Omul Sebastian Culea.
  • Dulcele exil pe „Buclă”
    © Luchian Comsa
  • Dulcele exil pe „Buclă”
    „Bucla”

4,87 rating / 38 voturi
Review Merg.In
Pichamărul, zgomotul motoarelor, claxoanele, interjecțiile muncitorești, lătratul. Dacă închizi ochii, forfota din intersecția Drumul Taberei cu Valea Argeșului te trimite într-un ambient newyorkez. Sunt anii '90. De la etajul 9 cartierul se vede la 180 de grade. Mereu am avut impresia că blocurile s-au clădit cu copy-paste. Atât de târziu am venit pe lume încât îmi permit metafora.
 
Da, n-am povești cu cozi la pâine. Mama nu mă trimitea să umplu sifoane. Nu mergeam la cofetării și n-am avut veri la bunici. N-am povești nici cu pionieri, nici cu prima pereche de blugi sau primul vinil. Nu știu ce-nseamnă o revoluție, nu l-am prins pe Hagi!, n-am mers la cinematograf ca să văd filme. Puțin lipsită de romantismul specific amintirilor din copilărie, existența mea debutează într-un spațiu postdecembrist. Nu e vina nimănui. Nu a mea, în orice caz, așa că n-o să-mi cer scuze. 
 
La sugestia lui Andrei Crăciun, scriitor, am pus mâna pe „Băiuțeii”. Matei și Filip Florian, autorii unui semijurnal cu iz de roman, au crescut în Drumul Taberei, pe aleea Băiuț. Mai exact la trei străzi de copilăria mea.
„Băiuțeii” m-au îmbătrânit. Mi-au dat, pentru un moment, impresia că m-am născut mai devreme. E fascinant să citești și să ai o imagine aproape perfectă a acțiunilor. Poți trăi cu o acuratețe fantastică amintirile altcuiva. Așa că, deși n-am licență în a face o paralelă între cartierul dinaintea Revoluției și cel pe care l-am descoperit târziu, o fac datorită lor.
 
De ce exil dulce? Am refuzat cu îndârjire să părăsesc cartierul până la majorat. Mă puteam înscrie ușor la un liceu din Centru. La fel de bine puteam să-mi consum copilăria prin Herăstrău sau Cișmigiu. În schimb, timp de 12 ani, am învățat în același loc: „Elena Cuza”. „Băiuțeii” sau alți purii de-ai locului îl cunosc sub numele de „Pedagogic”. Pe vremuri liceu de fete și punct de pelerinaj pentru băieții din cartier care, dacă nu erau îndrăgostiți, veneau să joace fotbal.
 
La fel ca Matei și Filip, știu ce-nseamnă să fii microbist în Drumul Taberei. Mai ales atunci când ești dinamovist în Mecca fanilor Stelei. E util totuși, îți impune un dram de romantism, îți întărește mai tare curiozitatea și dragostea față de fotbal.
 
Radu Cosașu pomenește în prefața cărții de strigătul magic de pe străzi „tiche goae ooo" - „sticle goale luăm". Țin să-i anunț pe „băiuței" că și două decenii mai târziu, strigătul umplea în continuare aleile dintre blocurile cu patru etaje.
 
Vacanțele la bunici prindeau contur tot în Drumul Taberei. De-a stânga și de-a dreapta blocului în care încă locuiesc. Părinții mamei aveau un apartament la parter, pe Valea lui Mihai, la cinci minute de mers pe jos. Mai aveam o bunică pe Câmpul cu flori, în direcția opusă, dar la o distanță similară. Văduvă. Nu mi-am cunoscut bunicul. Îi port numele. Lucra în toxic, la o fabrică de cosmetice. A murit în '86. Un an urât. Mă rog, nu și pentru cartier, care probabil trăia vremuri intense, îmbrăcate-n roș-albastru după izbânda unor băieți la Sevilla. În fine, trebuia menționat aspectul, are totuși o importanță zonală.
 
Blocul bunicilor din Valea lui Mihai era gard în gard cu o grădiniță. La care ar fi trebuit să merg și eu. Ai mei au dat șpagă ca instituția să ateste că am trecut p-acolo. După câteva săptămâni, am sărit gardul și am fugit. Jocurile și copiii erau pe străzi, nu la grădiniță. Uram mediile organizate în care cineva îmi impunea un timp limitat de joacă, masă și somn. Când voi ajunge premier se va discuta pe seama faptului că am plagiat bastonașe și liniuțe și că ar fi trebuit să-mi regândesc drumul în viață.
 
Eram îndrăgostit de străzi. Mergeam cu bicicleta, un BMX albastru, și-mi desenam harta cartierului. Dădeam nume străzilor după cum îmi venea la gură, numeam zonele de conflict, gradele de periculozitate. Pe Valea lui Mihai am auzit pentru prima dată „tiche goae ooo". Era vară, stăteam la parter, răcoare, și-i auzeam strigătul țiganului din capătul străzii. Transforma un mecanism al reciclării dictat de neajunsuri într-o melodie ritmată, cu pauze meticulos alese și timbru de interpret de muzică turcească.
 
N-am avut un „Cristos" ca al lui Matei care să-mi terorizeze copilăria. Am avut un „Nicu" care m-a trimis pentru prima dată acasă cu ochii vineți, după o bătaie pe strada Segarcea. Primul sărut de pe aleea Peștera Scărișoarei. Tata care mă ținea de șa când am mers pentru prima dată pe bicicletă în Piața Valea Ialomiței. Tenișii chinezești pe care îi găseai în Piața Moghioroș la 90.000 de lei și care se rupeau după ce jucai fotbal de două ori. Prima bere cu băieții la Râul Doamnei, într-o bombă, „La Sarmale". „Trei Ligheane", ștrandul!, unde am învățat să înot. O duminică, în 1999, primul meci de fotbal, în Ghencea, un Steaua - Dinamo (1-1). Prima dezamăgire în dragoste, pe Topoloveni, înaintea vacanței de vară din clasa a șaptea. Prima dată când am vâslit, în Parcul Moghioroș, pe lac. Prima aventură de unul singur, la șase ani, pe strada Cetatea Histria, când doar norocul a făcut să mă mai întorc acasă. Cartierul are formă de buclă. Celebra „buclă" din Drumul Taberei la care mă-ntorc în fiecare seară. „Băiuțeii" umanizează străzile și locurile care, pentru restul lumii!, sunt doar niște repere pe GPS. Bucla, pe ecranul calculatorului, pe hărțile Bucureștiului din Centru sau pe gadgeturile taximetriștilor, o văd ca pe o geografie a sufletului meu.

Comentarii