X

Căutându-l pe Urmuz

21 Noi 2019 | scris de Stela Giurgeanu
  • Căutându-l pe Urmuz
  • Căutându-l pe Urmuz
  • Căutându-l pe Urmuz
  • Căutându-l pe Urmuz
  • Căutându-l pe Urmuz
  • Căutându-l pe Urmuz

4,00 rating / 2 voturi
Review Merg.In

O poveste de pe strada Apolodor din sectorul 5, unde a locuit unul dintre cei mai importanți scriitori ai absurdului: Urmuz.

 

Mai e deschisă marochinăria?” – întreb o trecătoare cu păr alb și palton negru.

 

Eu aș zice că da.” – îmi răspunde, ridicând din umeri.


„...Da’ are lăcătul pe grilaj” – insist.

 

Da-i și pisica în geam” – ce e drept, o pisică grasă doarme dusă într-un coș, în vitrină.

 

Pe de altă parte, mica dugheană de marochinărie chiar pare părăsită și cu un ditamai lacătul la intrare. Dacă e prăvălia felinei, cum a pus lacătul pe dinafară, devreme ce ea toarce fără grijă înăuntru? O întrebare legitimă, devreme ce mă aflu pe strada Apolodor (o insulă a sectorului 5, pierdută în granița cu sectoarele vecine), strada unde Urmuz și-a trăit ultimii ani din viață – o viață de care a decis să se despartă, fără explicații, în urmă cu 96 de ani, într-o zi de 23 noiembrie. Dar, se știe, scriitorul dedat literaturii absurdului nu le prea avea cu logica banală a muritorului de rând.

 

Mai insist nițel pe lângă doamna care pare de-a locului. „Locuiți cumva în zonă?”. Mă privește mefient. Poate că da, poate că nu, ce treabă am eu? Surând cât mai inocent posibil și răspund total necalculat: „Îl caut pe Urmuz”. „Să fii sănătoasă, atunci”, și-mi întoarce spatele, plecând.

 

Mă uit în jur și mă gândesc cine m-ar putea ajuta.

 

Clădirile vechi, care au rezistat și demolărilor comuniste din zonă, și vremurilor tranziției democratice de după, nu dau semne că ar vrea s-o facă. Cele noi habar n-au, iar cele care păstrează patina timpului tac, ca într-o Omerta în fața veneticilor. În plus, prin apropiere, se află și Ministerul Justiției – și după cum povestea George Ciprian, dramaturgul și prietenul său, Urmuz avea o reală înclinare spre farse: odată, vrând să șicaneze o Asociație de tineri studenți naționaliști, „Vivat Dacia”, Urmuz s-a dat drept membru, cerându-le potențialilor doritori de a se înscrie în Asociație, o taxă care consta în capete de rață.

 

Alteori, de cum se lăsa seara în Capitală, ieșea pe străzi, oprea trecătorii, cerându-le, sub diferite motive, să prezinte actele de identitate. O făcea cu atâta convingere, încât oamenii se fâstâceau, se scotoceau prin buzunare și se legitimau. Urmuz pufnea în râs și o lua, fericit, la goană, lătrând ca dulăii sau miorlăind ca pisicile.

 

Intru în cele câteva dughene deschise pe străduță și întreb de clădirea unde a locuit Urmuz: Apolodor 13. La legume, dugheană denumită generic „Magazin”, mi se spune că da, e mai „sus”, dar doamna de la cantina Șelale (de pe colțul străzii, în locul Cafenelei Apolodor), îmi spune, sincer, în timp ce pune mâncare în străchini de plastic pentru corporatiștii zonei (cei care n-au timp de o masă mexicană la restaurantul de peste drum) că ea nu-l cunoaște pe Urmuz, dar mă sfătuiește să-i mai întreb pe cei din zonă.
 

Îi urmez sfatul: îl întreb pe Pisoiul Tiț, cel care sforăie în vitrina marochinăriei. Surprinzător, motanul dă din coadă – o iau ca pe un îndemn și-mi continui drumul. Trec de restaurantul mexican, pe lângă un teren viran, acoperit frumos de frunze, cu un soi de leagăn antic (sau tobogan) în mijloc, mă las furată de peisaj și, din greșeală, ies pe o stradă adiacentă de pe care mă gonește rapid și prietenos, un cățel negru.

 

Revin în Apolodor, și dau, în sfârșit peste alt trecător. Îl salut și îl întreb de zonă. Îi spun că vreau să mă mut aici, dar taman am văzut un câine. Îmi spune că-l cunoaște, că e de-al casei și că nu mușcă, iar zona e liniștită, au și restaurant și aprozar și cantină. Mă întreabă unde anume vreau să mă mut. Spun automat „Apolodor 13”, neștiind cum arată casa. Trecătorul zâmbește, mormăie „Apolodor 13 care e pe Paul Orelanu”, după care îmi dă binețe și pleacă.

 

Mai sus, ajung la Apolodor 13. Însă nu e o casă veche, cum m-aș fi așteptat, ci un bloc, construit probabil, pe terenul celei demolate.

 

Cu toate astea prezența lui Urmuz am simțit-o, încă de la intrarea pe stradă, în Marochinăria Pisicii care toarce în vitrină, în cele două doamne, una în negru care mi-a urat sănătate să-l găsesc pe Urmuz, cealaltă, în alb, care servește pizza și tocăniță la cantină și care mi-a zis că nu-l cunoaște; chiar și în mucalitul trecător care mi-a atras atenția că Apolodor 13 e, de fapt, pe altă stradă.

 

Și taman când să mă întorc, am dat peste indubitabila prezență a scriitorului în zonă:

 

Clădirea de vizavi, din Apolodor nr. 14, nou construită, elegantă cu o tușă de opulență, are la intrare dovada că spiritul lui Urmuz încă bântuie, pusă pe șotii, strada Apolodor. Pe firma stă scris, mucalit: „Apollo D’Or”.

 

Alteori, de cum se lăsa seara în Capitală, ieșea pe străzi, oprea trecătorii, cerându-le, sub diferite motive, să prezinte actele de identitate. O făcea cu atâta convingere, încât oamenii se fâstâceau, se scotoceau prin buzunare și se legitimau. Urmuz pufnea în râs și o lua, fericit, la goană, lătrând ca dulăii sau miorlăind ca pisicile.

 

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

 

 

 

Comentarii