X

Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească

06 Dec 2017 | scris de Asociația Harmony, Filiala
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Locuinte-tip din parcelare
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Locuinte-tip din parcelare
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Locuinte-tip din parcelare
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Planul unei locuinte din parcelare / (Sursa - C. Sfintescu, 1933)
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Harta Bucureștiului la sfârșitul anilor treizeci
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Fabrica de Timbre
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Arhitectul Ioan D Trajanescu
  • Casele-tip de la Fabrica de Chibrituri – modelul suedez de arhitectură românească
    Andrei G. Ioachimescu

nan rating / 0 voturi
Review Merg.In

Locuințele-tip din spatele Fabricii de Chibrituri de lângă Gara Filaret au o legendă aparte în peisajul bucureștean: au fost construite de suedezi pentru muncitorii Fabricii de Chibrituri înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin așa susțin sobru și cu mândrie în glas aproape toți locuitorii din cele peste 100 de case de pe străzile Teodoru, Silexului sau Roznov. Nu este clar contextul în care suedezii au inițiat proiectul și mai ales cărui fapt le datorăm această onoare. La fel de neclară este și opțiunea pentru stilul neo-românesc, apanaj al arhitecților români, puțin probabil sursă de inspirație pentru cei suedezi. Drept urmare, analizăm mai jos în ce măsură stilul neoromânesc s-a împletit cu stilul suedez înainte ca IKEA să devină stilul arhitectural preferat al românilor în postcomunism.

Pe scurt, Fabrica de Chibrituri, precum și cea de Timbre sau cu Monetăria Statului au fost înființate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în preajma Gării Filaret, iar numărul angajaților a crescut rapid. Chibriturile erau monopol de stat de pe vremea când încă se utiliza fosforul atât la producția lor, cât și la îmbolnăvirea muncitorilor care se încumetau să se angajeze la Fabrică. Plămânii muncitorilor aveau de suferit și de la starea precară a locuințelor, aceștia fiind nevoiți să locuiască în case din chirpici unde bacilul Koch era găsit vinovat anual pentru moartea a cel puțin 1000 de bucureșteni. Pentru a trata problemele de plămâni ale angajaților, Fabrica a renunțat la fosfor pe la 1900 și a decis și construirea de locuințe pentru muncitori un deceniu mai târziu.

Fabrica de Chibrituri, împreună cu sora ei mai mare, Manufactura de Tutun din Grant, erau administrate de Regia Monopolurilor Statului, un departament în cadrul Ministerul de Finanțe care avea ca primă grijă asigurarea bugetului de stat. În 1912, Regia a decis construirea cartierului Grant pentru angajații Manufacturii de Tutun și pentru ceferiști și, până la 1914, ridicase aproape 200 de locuințe, amenajaseră un parc și o școală. Regia era doar comanditarul, întrucât de construirea caselor se ocupa Societatea de Locuințe Ieftine – București, o instituție înființată în 1910 de primărie cu scopul de a construi locuințe destinate categoriilor sociale care nu își permiteau să își construiască sau să își cumpere singure. Sprijinită de Vintilă Brătianu, primar la acea dată, Societatea îi avea în prim plan pe inginerul Andrei G. Ioachimescu, arhitecții Ioan D. Trajanescu și D. Mohor, precum și pe medicul Ioan Costinescu. După succesul cartierului Grant, cele două instituții au semnat un nou parteneriat, de această dată pentru muncitorii Fabricii de Chibrituri.

Astfel, în 1915, Societatea cumpăra terenul din spatele Fabricii de la moștenitorii Polizu, începea parcelarea lui și ridicarea caselor pe baza planurilor semnate de arhitecții Societății. Aceștia au proiectat casele utilizând ornamentelor specifice stilului neo-românesc precum foișorul cu stâlpi de lemn, motivele florale sau arcele trilobate, inspirate din arhitectura bisericilor. De distribuirea caselor se ocupa Fabrica, nicidecum Societatea, ceea ce însemna că muncitorii erau tăiați de pe liste pentru a face față funcționarilor și inginerilor. Faptul este dovedit de o listă cu beneficiari (rătăcită într-un dosar de la Arhive) și confirmat de locuitorii cartierului, care se mândresc cu faptul că părinții și bunicii lor nu erau simpli lucrători, ci maiști și ingineri. Fotografia aeriană din 1927, păstrată în Biblioteca Academiei Române certifică, fără dubiu, finalizarea construirii până la acea dată.

Și atunci, de unde mitul suedezilor? Ei bine, la începutul anilor 1930, plină criză economică, statul român, aflat în mare nevoie de lichidități, a fost nevoit să vândă monopolul producției de chibrituri unor, ați ghicit, suedezi. Care aveau numeroase merite, însă construirea unor case deja construite nu se număra printre acestea. Este mai puțin important dacă suedezii erau publici sau privați, cert este că prin anii 1950 nu mai erau aproape deloc, de vreme ce comuniștii au avut grijă că Fabrica să fie naționalizată, împreună cu multe altele. Casele, rămase în continuare în proprietatea beneficiarilor de la 1915 sau ale urmașilor acestora, au scăpat de confiscare, preferând să ia loc mai degrabă pe lista monumentelor istorice, nu pe cea a celor naționalizate. De dorința lor nu a ținut nimeni seama, de aceea, ansamblul nu se găsește pe lista monumentelor clasificate după 1989, deși multe dintre case sunt ocolite de renovările IKEA. Și dacă tot suntem la postcomunism, să menționăm doar că, după 2004, în eforturile de aderarea la Uniunea Europeană, România a trebuit să despăgubească suedezii cu vreo 500.000 euro pentru naționalizarea comunistă, fapt consemnat în presa vremii. Tot în postcomunism a avut loc și re-botezarea străzilor parcelării. Inițial, începând cu 1915, acestea se numeau A, B, C, D..., iar ulterior, comuniștii le-au botezat în memoria muncitorilor decedați la manifestația din 8 noiembrie 1945 (Emilia Irza, Scorțeanu etc.). După 1989, străzile se bucură de numele precum Silexului, Oțelul Roșu, Dăișoara, fără nicio legătură cu istoria micului cartier. 

Deformarea narațiunii istorice și înlocuirea ei cu un discurs în care memoria colectivă inventează un mit al originii nu este ceva nou. O lungă cercetare în celelalte parcelări construite de Societatea de Locuințe Ieftine scoate la iveală o adevărată înțelegere între Marile Puteri pentru construirea de locuințe în București, un fapt pe care îl vom prezenta în articolul următor. Noi zicem să dați o tură să faceți niște poze în parcelare și chiar să discutați cu locuitorii de acolo, să vă convingeți și singuri de mitul suedez. Dar nu până când nu citiți și următorul articol, despre cartierul Drumul Sării, aflat destul de aproape, să nu faceți două drumuri.

Așadar, putem concluziona ca la Radio Erevan.

- Este adevărat că locuințele au fost construite de suedezi în anii 1930 pentru muncitorii Fabricii de Chibrituri?

- Da, doar că au fost construite de societatea de locuințe românească, în 1915, pentru personalul superior al Fabricii.

 

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Cuvinte cheie:   fabrica de chibrituri / Sector 5 / bucuresti
Comentarii