X

Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac

24 Iul 2015 | scris de Aura Clara Marinescu
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Iulian Burcică
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Iulian Burcică vopseşte cu schellac
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Ucenic şi maestru
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Mobilier stil recondiţionat
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Vasile Baniţă
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Tapiţerul Vasile Baniţă
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: SaveMob / Echipa SaveMob
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Nicolae Oancea
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Nicolae Oancea reface un scaun
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: Aura Clara Marinescu / Lucrul la un scaun, cu arcuri şi sfori
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: SaveMob / Scaune Thonet după recondiţionare
  • Meşterii care şlefuiesc trecutul şi îl prind în lac
    Foto: SaveMob / Maşină de cusut. Înainte şi după

4,07 rating / 15 voturi
Review Merg.In
Iulian Burcică, în vârstă 67 de ani, pe care nu-i arată, este lustruitor pe schellac. Ca să recondiţionezi mobila veche din pod sau pe cea la care astăzi unii renunţă din motive estetice sau din altele la care nu ne gândim acum, trebuie să cauţi un profesionist, un om care ştie cum să salveze garnituri de mobilă, obiecte separate sau orice bucată de lemn care vă e dragă. Mai sunt puţini astfel de meseriaşi. Am aflat asta de la Iulian Burcică. El spune că în Bucureşti mai sunt zece persoane care fac ce face el.
 
L-am descoperit pe domnul Iulian, aşa cum îi spun colegii şi angajatorii săi, la SaveMob, o firmă care a început încă din 1993 să salveze mobila, după cum o spune şi plăcuţa de la intrare. Sunt profesionişti şi, după cum am văzut în atelierele lor, fac o muncă migăloasă, serios. Recondiţionează, restaurează şi retapiţează mobila stil, veche, obiecte de metal sau decoraţiuni de mobilă.
 
A învăţat de la o nemţoaică
Revenind la domnul Iulian, l-am găsit ieri dimineaţă în atelierul de la parterul firmei, într-o cămaşă albastră fără mâneci, cu mănuşi tot albastre, lustruind o garnitură veche de 150 de ani. Meşterul este jovial, îmi povesteşte cum lucrează. „Lucrez la ea de vreo două luni. Proprietarul are nuntă cu feciorul în august şi o vrea gata înainte. Am tencuit-o cu chit, aşa se zice. Toată garnitura de zi era într-o stare avansată de degradare. Este făcută la Constanţa de bunicul proprietarului şi avem darul de a o face frumoasă”.
 
Lustruirea pe care o face este una specială, cu o tehnică şi cu un ingredient special. Schellac-ul este singura răşină de origine animală şi este produsă de secreţia de culoarea chihlimbarului a unei insecte, Laccifera lacca. Fulgii de schellac se dizolvă în alcool etilic şi rezultă lacul de protecţie. Rezultatul este o lustruire perfectă. Pe vremuri, începând din secolul al XVI-lea, creatorii de mobilier rezervau mult timp pentru lustruire. Şi domnul Iulian face asta. Pentru mobila furniruită, neagră şi lucioasă, a dat 60 de straturi. „Se lustruieşte o dată. Lăsăm 12 ore la uscat şi lustruim iar. Nu se aplică încă un strat de schellac în aceeaşi zi, pentru că rişti ca nuanţa să devină verde”, spune meşterul.
Iulian Burcică s-a născut într-o cunoscută comună din judeţul Teleorman, Găleteni, într-o familie de meseriaşi. Fratele bunicului avea în Bucureşti, prin 1941, un atelier pe strada Trîmbiţelor la numărul 57 şi tânărul Iulian a început să-l frecventeze destul pe la vârsta majoratului. „Am învăţat meserie de la o nemţoaică, Eliza Grudinski. Într-o vacanţă de vară, m-am ţinut după ea prin atelier şi până la stagiul militar am deprins tehnica. Am început cu o măsuţă, un pian, fotolii cu piele de Cordoba”, povesteşte el.
 
Pianine pentru clanul Ceauşescu
Timp de 27 de ani a lucrat la Fabrica de instrumente muzicale, care se afla pe locul unde este centrul comercial Dedeman acum, pe Valea Cascadelor. „99% din producţie o făceam pentru export. Pe atunci făceam şi montaj tâmplărie. Am trecut prin toate etapele. În 1985 i-am făcut Elenei Ceauşescu o pianină. Se construiau atunci în fabrică şapte tipuri de pianine, aveam cea mai bună rezonanţă de molid din Europa. Îi băteam pe toţi, pe bulgari, pe italieni. Pentru ea am făcut una albă, din alte două tipuri. De ce i-am făcut? Pentru că atunci când ceream bani pentru aprovizionarea fabricii cu materiale (era nevoie de 25.000 de euro pe an) le tremura mâna să ne dea semnătura. Şi unul dintre şefi a zis să-i facem cadou o pianină”. Astăzi, pianina se află în patrimoniul Muzeului de Istorie a României. „Am vrut să i-o arăt nepoatei mele, să vadă că e semnătura mea pe ea, dar nu m-au lăsat. Mi-au spus că e în depozit, la grămadă cu alte obiecte. N-am insistat”.
 
În 1988 i-a lustruit şi lui Nicolae Ceauşescu un pian cu coadă scurtă. „Se numea Dinu Lipatti şi mi-a luat o lună să încrustez pe ea numele lui Nea Nicu. Pentru sora lui Ceauşescu am făcut două pianine. Şi Elena Merişoreanu a venit atunci la noi pentru o comandă. Ajunsesem să exportăm 51 de piane pentru Italia, în fiecare lună. După 1986, producţia era de 90 de piane şi lucrau 150 de oameni în fabrică. S-a terminat totul după ‘90. Vechimea, asta e buba”, spune trist nea Iulian, în timp ce mai trece o dată cu o cârpă de finet pe suprafaţa lucioasă a bufetului. Servanta era gata, la fel şi masa cea mică. Ucenicul lustruia geamurile servantei.
Nu s-a plictisit de ceea ce face, de faptul că-i miros hainele a lac tot timpul, de rumeguş şi praf şi spune că în meseria asta trebuie să ai suficientă răbdare ca să continui. Îmi arată câteva fotografii cu mobilă recondiţionată de el, pe care vrea să le arate familiei. Câteva mobile Napoleon, dintre cele mai preţioase, cu fileuri din alamă, migăloase, un pian cu coadă scurtă, toate realizate la Viena, pe vremuri. „I-am mai arătat şi nepoatei mele de 14 ani. Ea zice: mă, bunicu, da’ tu eşti meseriaş!”. Se mândreşte tare cu nepoata care face dans sportiv, premiată cu medalii la diverse concursuri, dar şi cu fetele sale, două, care lucrează în sistemul de sănătate, care au ales să salveze oameni, şi nu mobilă, dar într-un mod la fel de nobil. Are verişori cu ateliere de tâmplărie, a învăţat un nepot câteva dintre tainele acestei meserii şi crede că se va ocupa de asta cam „cât o vrea bunul Dumnezeu”.
 
Ziua şi recamierul
De Sfântul Ilie am trecut şi prin încăperile unde se retapiţează scaune, fotolii. Aici, în zgomotul unui pistol care clămpănea şi muşca lemnul de zor, am stat de vorbă cu Vasile Baniţă (56 de ani), şeful departamentului. A venit din Vrancea, comuna Răcoasa, Mărăştiul de azi. Are doi băieţi care îi spun să arunce mobila veche. Ei nu i-au moştenit pasiunea. Unul este mecanic, altul lucrează pe vapor. Le face casă acum. Mai are şapte fraţi şi toţi meseriaşi.
Vasile Baniţă a început să lucreze în 1977, la Cooperativa „Mobilă şi Tapiţerie”, iar din 1992 a avut un mic atelier acasă. A trecut şi pe la trustul Carpaţi. „Am lucrat la Casa Capşa, ca tâmplar şi tapiţer. Patronul de la Capşa deţinea trustul Carpaţi. Am renunţat pentru că nu se mai merita!”. Din aprilie 2014 este angajat la SaveMob.
A prins, cum spune el, meserie de la un meşter sas – Orlăţeanu Alexandru – şi de la un altul ungur. „Pe vremea aia erau meşteri şi mobila se făcea la normă. Făceam până ieşea bine. Aşa am învăţat. Atunci, lumea făcea împrumut la CAR şi cumpăra mobilă. Pentru ruşi am produs mult. Făceam ziua şi recamierul”, povesteşte Vasile Baniţă în timp ce îşi pregăteşte materialul înflorat pentru câteva scaune recondiţionate. Trasează cu creta dungile de urmat şi sfâşie bucata de stofă cu foarfeca.
 
Arta preciziei
Cât timp croieşte materialul, trag cu ochiul la cum înfăşoară sfoara pe arcurile oţelite Nicolae Oancea. La 63 de ani, e un domn scund, cu părul alb şi ochelari lăsaţi pe nas, foarte vioi şi mai ales concentrat pe nodurile pe care le mânuieşte cu precizie, le trage bine, le înnoadă şi apoi le bate în cuie.
 
„De 8 mai 1968, de ziua partidului (Partidul Comunist Român, n.r), am început ucenicia la Arta Mobilei. M-am calificat la locul de muncă”. Şi el e din Teleorman, la fel ca Iulian Burcică. Cum a deprins meşteşugul? „Prin ’67 – ’68, o mătuşă m-a rugat s-o ajut să transporte o canapea de paie pe care voia să o repare la un meşter. Meşterul s-a uitat la mine, aveam 16 ani, şi i-a scris tatei o scrisoare că mă voia ucenic. Am stat acolo un an de zile. Seara învăţam meserie, ziua aveam grijă de porci. După un an de muncă în atelierul din Rahova, mi-am cumpărat o singură pereche de pantaloni”, povesteşte Nicolae Oancea.
 
În ’92 a plecat de la Arta Mobilei supărat din cauza salarizării. L-ar fi plătit foarte prost. În timp ce povesteşte, petrece încă o dată sforile peste arcurile tari, bate cuiele în rama scaunului, unul nu vrea să stea. Îl aruncă. Face traiţuri în colţuri şi îmi arată lezarda pe care o va prinde de tapiţerie, după ce o primeşte de la Vasile Baniţă. Nicolae Oancea mai este şi tată pentru  şase copii. „Unul dintre ei a plecat ieri în Anglia. Îi merge foarte bine. E mecanic”.
 
La SaveMob (pe facebook sunt Art&Restauration Concept) am întâlnit oameni care îşi cunosc bine meseria, câţiva dintre ultimii mohicani în materie de tâmplărie, tapiţerie, lustruire. Am admirat câteva scaune Thonet, care s-au vândut în lume în 50 de milioane de exemplare, recondiţionate impecabil, mobilier Ludovic, ce aştepta pe hol gata şlefuit, dar şi maşini de cusut Singer funcţionale, fotolii care aşteptau în chingi să fie eliberate, fotolii Bidermaier, birouri restaurate cu migală şi răbdare. 
Avem nevoie de astfel de meşteşugari. Mobila veche are nevoie să prindă viaţă. Încet-încet oamenii vor observa obiectele preţioase moştenite de la înaintaşi şi poate vor apela la artiştii-recuperatori. 
Comentarii