X

Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)

14 Noi 2019 | scris de Andrei Răzvan Voinea
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    1. Planul Institutul Geografic (1895)
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    2. Harta Bucureștiului (1926)
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    3. Harta Bucureștiului de la sfârșitul anilor 40
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    4. Mihail Kogalniceanu (sculptor Oscar Han, 1936)
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    5. Monitorul Comunal, februarie 1948
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    6. Nicolae Ceausescu la manifestatia de sprijin a guvernului instaurat la 6 martie 1945 (fototeca online a comunismului romanesc, Fotografia #E058
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    7. Harta Bucuresti (1953)
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    8. Gh Gh-Dej la 60 de ani. Fototeca online a comunismului romanesc (Fotografia #E381)
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    9. Harta Bucureștiului din 1968
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    10. Magistrala Est - Vest
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    11. Blocul din Piața C.C.A
  • Blocurile postbelice de pe Bd. Elisabeta, fost Kogălniceanu, fost Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie (I)
    12. Blocul de pe strada Academiei, cunoscut datorită anticariatelor de la subsol

nan rating / 0 voturi
Review Merg.In

          De la deschiderea sa din 1870 și până la construirea unei clădiri de birouri pe ultimul teren viran (la nr. 53, care se desfășoară zilele acestea), actualul bulevard Elisabeta-Kogălniceanu a atras toate stilurile arhitecturale și privirile bucureștenilor. Însă nu marile proiecte reprezintă subiectul articolului, ci completările postbelice ale bulevardului. Inserate cu grijă în țesutul existent, cele 8 blocuri construite începând cu 1958 și date în folosință în anii următori prezintă proiecte valoroase de arhitectură, dar mai puțin studiate și cunoscute publicului amator de istorie arhitecturală.

          De-a lungul a 150 de ani, bulevardul a purtat mai multe nume. Inițial a primit denumirea Academiei. După căsătoria domnitorului Carol cu principesa Elisabeta de Wied și încoronarea lor drept rege și regină, bulevardul s-a numit Elisabeta, așa cum se observă și pe planul orașului realizat Institutului Geografic al Armatei în 1895 (foto1). După Marele Război, planul din 1926  (foto2) menționa denumirea de Elisabeta doar pe secțiunea de la Calea Victoriei la Schitu Măgureanu, următoare secțiune purtând numele Mihai Kogălniceanu. Pentru cei care au deschis mai târziu cărțile de istorie, Kogălniceanu a fost revoluționar la 1848, prim-ministru și ministru de externe. Interbelicul găsește bulevardul cu denumirea Elisabeta (foto3) până la Facultatea de Drept, în ciuda inaugurării statuii lui Kogălniceanu în 1936 (sculptor Oscar Han) (foto4). Comuniștii nu au fost impresionați de reformele sociale ale lui Kogălniceanu și, în 1948, schimbă, din nou, numele. Monitorul Comunal (foto5) prezintă noile nume ale vechilor bulevarde, cele două personalități rămân doar în cărțile rescrise de istorie, iar trecătorii erau invitați să cinstească ziua în care comuniștii au impus guvernul Groza, 6 martie 1945 (foto 6, 7). Nu pentru mult timp, pentru că moartea lui liderului Republicii, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej (foto8) a determinat autoritățile să înlocuiască din nou numele bulevardului. Până în 1989, bucureștenii se plimbau spre Cișmigiu pe Gheorghe Gheorghiu Dej (foto9). În 1990 și-a recăpătat numele de Elisabeta, apoi, în 1995 și pe cel de Kogălniceanu. La momentul construirii blocurilor, se numea 6 Martie 1945, arhitect-șef al orașului era Pompiliu Macovei, planurile de arhitectură și urbanism erau realizate de Institutul Proiect București, iar primar al capitalei Dumitru Diaconescu. Nu că ar fi contat, primarul era numit de autoritățile centrale, nu existau alegeri și oricum nu avea putere de decizie.

           Cele opt blocuri postbelice au făcut parte dintr-un efort de reconstrucție socialistă a Bucureștiului. Început inițial în 1952 și, mai apoi, revigorat după plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din noiembrie 1958, planul de reconstrucție avea în prim-plan edificarea unui număr cât mai mare de locuințe. Nu e greu de imaginat de ce accentul s-a pus pe construirea de blocuri, nu pe locuințe unifamiliale de tip parter: Bucureștiul era în criză de locuințe de la înființare, dar cutremurul din 1940, refugiații, bombardamentele din 1944, trupele sovietice și urbanizarea de la începutul anilor 1950 erau prea mult pentru un oraș în care regimul precedent nu înregistrase mare succes în materie de locuințe ieftine. Una dintre direcțiile de reconstruire a fost edificarea blocurilor pe magistralele principale: Nord-Sud și Est-Vest (Foto10).

 

Bucureștiul anilor 50 și construirea primelor blocuri de către regimul comunist

          Dar cum se raportau noii reformatori urbani ai Bucureștiului postbelic? Răspunsul în primim de la istoricul Petre Daiche, într-un articol de la jumătatea anilor 1960, chiar dacă parțial și cu multe exagerări: „spre deosebire de trecut, când orașul se dezvolta anarhic în domeniul construcțiilor, fără să se poată aplica un plan de sistematizare care să cuprindă întregul teritoriu al orașului, în anii puterii populare construcțiile de locuințe, industriale, social-culturale cât și celelalte lucrări urbanistice și edilitare au la bază un plan de sistematizare alcătuit conform principiilor urbanistice moderne.”[1] Parțial adevărat. Exista un Plan de Sistematizare în vigoare încă din 1935, era pus în practică, dar dificil de aplicat datorită birocrației. Așadar, noile direcții din 1952 prevedeau un plan „care să oglindească avântul și înflorirea continuă a economiei și culturii și să creeze condițiile pentru asigurarea satisfacerii nevoilor materiale și culturale ale maselor de oameni ai muncii.”[2] Prin diferitele proiecte prin care se numărau și completarea magistralelor principale cu blocuri se urmărea asigurarea unei dezvoltări unitare și armonioase și „o bună organizare și repartizare a teritoriului, lichidarea contrastului dintre centru și periferie în vederea creării unor condiții optime de viață pentru oamenii muncii.”[3] Blocurile de pe bulevardele precum 6 Martie, urmăreau să cazeze un număr cât mai mare oameni ai muncii, (nume invocat de Daiche de două ori în două fraze), în special al noului regim, indiferent dacă erau noi veniți în oraș sau dacă locuiau deja în capitală de ceva vreme.

Daiche subliniază rolul plenarei C.C. al P.M.R. din 1958 „care a dezbătut, între altele și problemele îmbunătățirii activității din domeniul construcțiilor. Ritmul și amploarea deosebită a acestor lucrări își găsește ilustrarea în obiectivele realizate între care construcțiile de locuințe ocupă un loc important. Referindu-se la această problemă, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea în expunerea făcută la Plenara din noiembrie 1958: „la proiectarea  noilor construcții de locuințe trebuie să se țină seama, în mod obligatoriu, de sistematizarea orașului și de regulile urbanistice, pentru a se obține construcții ieftine, bune și frumoase, care să contribuie la înfrumusețarea orașelor”.[4] Arhitecta Irina Tulbure menționa că „ deși momentul de oficializare a reconstrucției socialiste a orașelor în România a fost anul 1952, fundamentul teoretic referitor la reconstrucția socialistă a orașelor a fost reprezentat de publicare, în 1956, a primelor lucrări de specialitate de mai mare amploare. Totodată, anul 1956 poate fi considerat anul de răscruce care a deschis o nouă etapă de tranziție, din nou către funcționalism.”[5] Bucureștiul se transforma (pentru a câta oară?) într-un șantier: „afirmația că Bucureștiul este un vast șantier, nu este o simplă figură de stil, ea exprimă un conținut real […]. Într-adevăr, nicicând în istoria de secole a orașului nu s-a construit într-un asemenea ritm și proporții ca în ultimii ani.”[6] Menționăm aici că în aceeași perioadă se încheia construirea cartierului Floreasca, a cvartalelor Panduri și Vatra Luminoasă și începuse construirea celor mai mari cartiere bucureștene Balta Albă și Drumul Taberei.[7]

Revenind la bulevardul 6 Martie, construirea se referea la edificare a 8 blocuri importante, unele dintre ele fiind menționate de Daiche: „pe b-dul 6 Martie au fost construite blocuri noi la nr. 22, 85, 101 și colț cu str. V. Pîrvan, toate la un loc însumând 267 apartamente.”[8] Acestora li se adăuga blocul din fața Cercului Militar (Romarta, cu 100 de apartamente) (foto11), cele două din Piața Kogălniceanu (peste 150 și alte 100 prin extinderi), blocurile de pe Elisabeta 63 (77 de apartamente) și Elisabeta 23 (136 de apartamente) și blocul de pe strada Academiei (foto12) (57), în total 857 apartamente. Ne vom limita analiza doar la cele de pe bulevard de la intersecția cu Calea Victoriei până în Piața Operei.

 

[1] Petre Daiche, „Noi construcții în capitala patriei”, în Materiale de istorie și muzeografie, Muzeul de Istorie o orașului București, volumul II, 1965, pp. 143-144
[2] Idem, p.144
[3] Idem, p. 144
[4] Idem, p.145
[5] Irina Tulbure, Arhitectură și Urbanism în România anilor 1944-1960, Editura Simetria, 2017, p.152
[6] Petre Daiche, „Noi construcții...”, pp.145-146
[7] Petre Daiche, „Noi construcții...”, p.144. În continuare, autorul precizează: “la amplasarea noilor construcții de locuințe s-a avut în vedere principiile urbanistice moderne, cerințele actuale și de viitor ale dezvoltării marelui oraș. Astfel, cele mai multe locuințe au fost grupate în ansambluri care constituie unități urbane bine conturate, în care pe lângă complexele respective se amenajează și dotările social-culturale principale: școală, grădiniță de copii, unități comerciale, cinematograf, dispensare etc.”
[8] Petre Daiche, „Noi construcții...”, p.152

 

 

 Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Comentarii