Johann Loch-Karl este născut în Timișoara și este unul dintre cei mulți care au plecat departe, dar nu au uitat locul de unde-au răsărit.
Spune-ne câteva cuvinte despre tine şi locul unde ţi-au crescut rădăcinile.
M-am născut într-o zi de iarnă grea şi friguroasă, la sfârşitul lui decembrie în Timişoara. Primele mele amintiri mă leagă de cartierul Mehala. Am locuit pe strada Vrancei într-o casă mică cu două camere şi o bucătărie, care între timp s-a demolat. O casă cu grădină mare şi o fântână adâncă cu apă limpede şi rece în care pluteau vara lubeniţele să se răcească. Acum trăiesc cu soţia şi cei trei copii în Germania, de 25 de ani. Am plecat repede, după revoluţie, căci am sperat într-un trăi mai bun şi visul acesta mi-a dat avânt şi speranţă.
Cum este oraşul în amintirile tale, acum după atâţia ani? Care era parfumul oraşului de altădată ? Cum simţeai oraşul?
Nu ştiu dacă oraşul avea un parfum anume, unul specific, ce s-ar fi aşternut ca un voal asupra întregii suprafeţe. Dacă însă ar fi existat, cred că acest voal ar fi fost împletit din toate culorile posibile şi nuanţele existente. Ştiu însă mirosul ploilor de vară, mirosul florilor de tei şi duhoarea gunoiului din tomberoanele pline din incinta intrărilor ce-ţi tăiau uneori răsuflarea. Alteori însă îmi umpleam nasul şi plămânii cu mirosul gustos al mâcărulilor ce se găteau prin bucătării şi plutea din belşug prin curţi şi casa scărilor fără să-mi sature însă foamea ce-mi rumega stomacul.
Care erau preocupările oamenilor pe vremea aceea?
Oamenii erau preocupaţi cu mai de toate. Nu ştiu dacă toţi munceau, însă angajaţi erau aproape toţi, aşa cerea regimul pe atunci, căci elemente parazitare nu erau tolerate pe străzi, ci doar în incinta birourilor şi a fabricilor. Cred însă că fiecare era ocupat cu problemele supravieţuirii cotidiene, care erau uneori îngrozitor de simple şi banale, încât numai cel ce le-a trăit le mai poate percepe. Oamenii stăteau nopţi întregi în faţa alimentărilor, discutând sau înjurându-se, bârfind, jucând cărţi sau moţăind în aşteptarea zorilor şi orei deschiderii prăvăliilor ca să-şi cumpere mărfurile şi alimentele necesare supravieţuirii. Cred că de aceea solidaritatea între oameni era mai mare, nevoia i-a unit. Da, lumea a fost ocupată cu supravieţuirea, iar dacă nu făceai parte din nomenclatura comunistă trebuia să ai relaţii bune sau să fii un om descurcăreţ. Cu morala individuală erai şi pe atunci muritor de foame, doar solidaritatea între păturile sociale era un fel de imperativ categoric.
Cum era din punct de vedere al dezvoltării industriale, pe vremea aceea Timişoara?
Pe lângă faptul că toţi erau ocupaţi cu supravieţuirea erau şi aproape toţi angajaţi undeva, fie doar formal sau de ochii lumii. Deci era nevoie de fabrici şi locuri de muncă. Eu am făcut liceul la Industrială 9 ce aparţinea de Uzinele Mecanice, pe atunci cea mai mare întreprindere din Timişoara. Pe lângă industria grea, erau şi multe fabrici din resortul industriei uşoare, ca fabrică de ciorapi unde se lucra mult pentru export. Fabrica de tricotaje 1 Iunie, fabrica de încălţăminte, fosta Guban, industria chimică în frunte cu Solventul şi Dermatina şi binenţeles industria alimentară cu Fructusul şi Kandia care azi nu mai există ca şi cele mai multe fabrici ce nu au reuşit să supravieţuiască noul sistem industrial. Ce mă bucură însă e faptul că cea mai veche fabrică a oraşului mai există şi azi şi produce după părerea mea una dintre cele mai bune beri din ţară.
Deşi plecat de multă vreme, revii cât poţi de des în oraşul sufletului tău. Ce te face să revii mereu aici, pentru că, aşa cum ştim, sunt mulţi români plecaţi care nu mai simt această nevoie?
Nu vreau să amestec citate sau vorbe mari şi pline de înţelepciune, dar eu consider că e important să-ţi cunoşti rădăcinile şi să devină palpabile. Poate devin la întrebarea asta puţin sentimental şi patetic. Să te apleci spre propriul tău trecut înseamnă pentru mine să te percepi în complexitatea propriei personalităţi şi să te închini faţă de eternul trecător ce e în tot şi-n fiecare. E deci o necesitate existenţială pentru mine. Vin să mă las ademenit de trecut şi mângâiat de amintiri. Că să mă pot împaca şi consola cu amintirile ce mă străpung. În acest oraş am văzut pentru prima oară lumina zilei, am făcut primii paşi, am rostit primele cuvinte, am învăţat să citesc şi să scriu în două limbi, m-am îndrăgostit pentru prima oară, deci se comprimă atâtea trăiri încât nu există aproape un colţ, o intersecţie sau o stradă ce nu-mi şopteşte: „Îţi aminteşti?“.
Cum revezi oraşul şi cum simţi pulsul oraşului, oamenii?
Cu o oarecare ambivalenţă. Pe de o parte văd şi simt că oraşul trăieşte. Are un puls vital şi tânăr. Societatea a devenit mai comlexă şi eterogenă, iar problemele şi nevoile oamenilor la fel. Unii caută viitorul în trecut, pe când alţii s-au resemnat tot cautândul. Pe cine-l sărută norocul rar îşi asumă răspunderea faţă de cei nenorociţi. Materialismul creşte direct proporţional cu sărăcia, pe când empatia şi solidaritatea multora se sufocă în consum şi invidie. Mentalitatea unora mi-a devenit străină şi ciudată, dar poate că şi cei 25 de ani departe şi-au pus amprenta.
Cum îţi par schimbările de la an la an?
Ceea ce priveşte clădirile şi locurile oraşului mă surprinde faptul că totul ce s-a spart, ce se pavează, aşa numită zonă pietonală din centrul istoric se face fără cap şi fără concept. Aşa nu s-ar lucra niciodată în Germania. Cetăţenii sunt incluşi în proiectul amenajării, iar în Timişoara am impresia că cineva îşi face de cap fără să includă părerea populaţiei sau sfatul experţilor. Mă uit la clădirile istorice de o însemnătate arhitecturală deosebită şi mă apucă plânsul. Cum se destramă substanţa arhitectonică! Nu m-am putut abţine să-i spun unui bătrân ce-şi scoase capul pe fereastră locuinţei să-şi tragă capul înapoi sau să-şi pună o cască-n cap dacă nu are de gând să fie zdrobit de tencuiala clădirii în care locuieşte.
Pe de altă parte ţin minte că pe Corso circulă până la mijlocul anilor '70 tramvaiul. Apoi s-a amenajat un nou traseu, s-a constriut un pasaj subteran şi s-a pavat piaţa. Bine că nu a avut cineva ideea să desființeze parcul şi să defrişeze pomii cum s-a întâmplat în Piaţa Libertăţii. Dar nu asta vreau să spun. S-a scos circulaţia din centru ca să devină un loc mai liniştit, o promenadă aşa cum scrie la carte. Oraşul s-a mândrit cu această piaţă. Dar ce se-ntâmplă azi? Toată piaţa a devenit un balamuc, s-a ridicat în faţa operei o scenă pe care se ţin multe concerte uneori de o calitate dubioasă şi se urlă până noaptea târziu fără să se ţină cont de locatari. „Panem et circenses“ era deviza imperatorilor Romei antice în timpuri grele şi nevoioase. „Pâine şi jocuri“ pare a fi şi conceptul primăriei pentru sustragerea atenţiei sau rezolvarea problemelor comunale.
