Dumitru Mihaica a înființat micul atelier de creație Mono Shoes unde face niște bijuterii de pantofi care se vând în toată lumea. Ne-a povestit despre cum a ajuns să facă pantofi, despre un proiect special care implică pantofi de tango, dar și despre Timișoara, orașul unde are acel sentiment extraordinar de „acasă”.
Cum ai ajuns să faci pantofi?
E o poveste simpatică. Eu de fapt sunt jurnalist. Din 2000 până în 2008 am fost corespondent la multe publicaţii centrale, am prins boom-ul de presă când se făceau o grămadă de publicaţii. Printre publicaţiile importante la care am lucrat a fost Cotidianul și Jurnalul Naţional. La un moment dat lucram la patru ziare naţionale. Şi am început să fac singur pantofi pentru că nu găseam pantofi care să-mi placă. Am făcut o pereche. Colegii mei de la conferinţa de presă au fost impresionaţi. Erau roşii, foarte frumoşi.
Şi cum ai învăţat să faci pantofi? Adică nu pare aşa de uşor.
Nu e ușor, dar părinţii mei au lucrat în domeniu şi eu am petrecut mult timp în atelier. De la şcoală mergeam în atelier şi mă uitam la fiecare ce face. Şi apoi mi-a fost foarte uşor să-i gândesc, că asta e clar mai uşor decât să realizezi pantofi. Asta a fost prima experienţă. Şi mi-au ieşit foarte bine.
Şi după acea primă pereche?
Apoi i-am făcut soţiei mele nişte sandale. O colegă de-a ei a vrut o pereche la fel. Şi uite aşa lumea a început să-mi ceară. Cred că asta era prin 2005. Iar de aici până la a-mi face un business din asta nu a fost mult.
Când te-ai oprit din jurnalism şi ai început afacerea cu pantofi?
În 2008. Pentru că într-o zi la ora 10 trebuia să fiu la o şedinţă de redacţie, aveam întâlnire cu un colaborator şi mai trebuia să fac ceva legat de business-ul meu. Şi mi-am dat seama că e foarte greu să mă împart şi nu fac nimic la modul serios. Din 2007 aveam deja o firmă mică, iar din 2008 am renunţat la jurnalism şi m-am ocupat exclusiv de pantofi.
Am înţeles că faci şi pantofi speciali de tango.
Da, nu mai ştiu exact din ce an am început să-i fac. Maria Tîrtea (de la Asociaţia Tango Timişoara) care a adus tango-ul în Timişoara, a venit la mine împreună cu profesoara ei din Bucureşti, Nana, care avea o pereche de pantofi de tango din Argentina, făcuţi praf şi m-a întrebat dacă pot să fac ceva de genul acesta. Bineînţeles că puteam să fac, nu mi s-a părut nimic complicat şi de atunci am făcut foarte multe perechi, şi ei şi altora.
Maria mi-a spus că exista şi un proiect prin care oameni pot să-şi picteze pantofii de tango. Îmi poţi spune câte ceva despre asta?
Da. Proiectul se cheamă „Paint your passion” şi îi tratăm pe oameni ca pe nişte pictori veritabili. Le dăm un şevalet, o pânză, de fapt o bucată de piele, pensule, vopsele. Avem şi aici mostre făcute la Iaşi, pentru că am fost deja în câteva oraşe, nu doar în Timişoara. Şi fiecare se desfăşoară cum simte. Prima experienţă a fost cea mai interesantă, a fost o provocare foarte mare. Una e să pictezi pielea pe un pantof gata făcut şi alta este să pictezi pe bucăţi de piele de treizeci pe patruzeci de centimetri, combinând cu altă piele ca să poţi face o pereche de pantofi.
Şi cum merge afacerea? De unde sunt clienţii tăi? Ai mai mult clienţi locali?
Clienţii mei sunt din toată lumea. Avem o colaborare foarte bună cu Statele Unite, de asemenea cu magazine din Polonia. De fapt livrăm în toată Europa şi în Canada. În Timişoara mai puţin, pentru că oamenii au deja mulţi pantofi de la noi şi acum au mai apărut tot felul de branduri. Şi în ţară, cam toate şcolile de tango ne cunosc. Cu toate astea, nu se poate numi en gross la un business ca al nostru, pentru că dacă ar trebui să fac pantofi în serie m-aş opri şi aş face altceva.
Câţi oameni lucrează la Mono Shoes? Tu faci şi design-ul şi realizarea efectivă a pantofilor?
Avem o echipă formată din cinci oameni. Eu fac partea de design şi uneori mă implic şi în partea de execuţie, dar foarte puţin.
Eşti din Timişoara?
Da.
Şi nu te-a tentat vreodată să pleci de aici?
De când fac pantofi, nu. Am avut o ofertă când lucram în presă, în Bucureşti, pe un salariu foarte bun. Şi atunci mi-am dat seama că nu vreau să plec din Timişoara. La un moment dat mă gândeam că ar trebui să plec, pentru că totul se învârte acolo, la Bucureşti. Dar cred că este un oraş care m-ar „mânca”. Eu sunt un pic altfel, nu-mi place agitaţia, nu cred că m-aş simţi bine acolo. Iar plecatul în străinătate nu m-a tentat niciodată.
Legat de Timişoara, ai vreun loc preferat aici?
Casa mea. Mă retrag acolo în weekend şi sunt greu de scos din casă. Şi apoi, cred că sunt şi workaholic, îmi place mult să stau în atelier.
Şi totuşi, atunci când ieşi în oraş, unde mergi?
Un loc drag de ieşit este la Docks, pe malul Beghei. Îmi place şi Ambasada. Dar cum ziceam, ies destul de rar. Am avut un club pe vremuri, şi poate şi de aceea. Pentru că atunci când oamenii mergeau la culcare, eu mergeam la lucru şi nu îmi mai doresc asta.
Te simţi acasă în Timişoara?
Da. Şi cel mai mult îmi dau seama de asta atunci când plec undeva. Oriunde aş peca, de-abia aştept să mă întorc acasă. Este sentimentul acela extraordinar de „acasă”.
