1) Florin Liță când și-a dat seama că este înclinat către regie? A avut parte de o experiență similară Educației prin artă în adolescență? Și dacă da, cum l-a ajutat? Și dacă nu, cum crede că l-ar fi ajutat?
R. Mi-am dat seama că sunt înclinat către regie în anul 2010, atunci când mergeam la teatru aproape zilnic. Mă împrietenisem cu câteva persoane din Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și mergeam foarte des la teatru. Bineînțeles că primul gând a fost cel de a deveni actor. Dar orice gând poate fi schimbat. Ori ți-l schimbi tu, ori îți schimbă altcineva gândul. În cazul meu a fost altcineva. Gina Călinoiu, actriță a teatrului.
Sincer, nu auzisem mare lucru despre regie. Îmi era ceva „interzis”. De fiecare dată încercam să intru la repetiții pe ascuns. Mi-am dat seama că nu funcționează aproape deloc acest gând. Așa că am fost nevoit să cer acordul de a asista la repetiții. Nici așa nu prea am reușit. După vreo cinci încercări mi s-a permis accesul o singură dată. De ce am făcut asta? Pentru că aveam nevoie să înțeleg ce înseamnă această profesie. Să o văd! Și, da, nu am apelat la cele mai ortodoxe mijloace, dar pot pune asta pe seama curiozității pe care Gina o sădise în mintea mea.
Prin urmare, nu am avut parte în adolescență de vreun proiect asemnănător cu acesta. Probabil că dacă participam la un asemenea proiect era mult mai ușor pentru mine să îmi dau seama de potențialul pe care îl am.
2) Ce știu adolescenții/tinerii și noi, cei mai puțin adolescenți, ce am uitat pe traseu?
R. Mda... să știi că mereu vom uita pe undeva pe traseu ceva. Așa e viața. Nu avem ce să facem! Ce nu trebuie să uităm este curiozitatea care naște bucuria lui a fi acolo prezent, cu oamenii, și cu tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Acest lucru se aplică la toate meseriile din lumea asta. De asemenea, acest lucru ne ține în acțiune și mereu curioși sprea a excela în ceea ce ne-am propus să facem. Cred că cel mai bine este să privim viața ca un joc și că acest joc își are regulile sale.
3) Cât de mult contează educația prin artă în devenirea unui om întreg/total?
Absolvind masterul de Pedagogie Teatrală la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” pot spune că educația prin artă contează enorm de mult pentru viitorul adult! Este poate cea mai apropiată formă de educație prin care omul este ajutat să își dezvolte aptitudinile. Pornind de la cele mai simple și elementare jocuri teatrale până la o jocuri complexe. Doar să ne gândim la simțuri, la văz, auz, miros până la intuiție, spontaneitate, creativitate și lucru în echipă.
Acum ceva timp s-a introdus în programa școlară Teatrul în școli, deci elevii au această posibilitate. Din păcate sunt foarte puține persoane pregătite să coordoneze acest tip de educație. Prima regulă este că nimic nu e greșit. Uite ce regulă frumoasă. Să știi că tot ceea ce faci, că tot ceea ce simți și înțelegi nu este greșit. Jucându-ne nu avem cum să greșim. Prin această formulare, ar fi bine să se înțeleagă profunzimea acestui aspect.
Educația prin artă ține seama de emoțiile, trăirile și nevoile participanților. Autoritatea și distanțarea care se creează între catedră și bancă nu este binevenită în acest fel de educație, unde tărâmul imaginației și cel al creației este deschis la maximum. Participantul la atelierele de jocuri teatrale este vulnerabil și necesită o atenție sporită a modului în care lucrăm cu toții. Cred că nu oricine poate face educație prin artă, mai ales educație teatrală.
Apropos, să nu se gândească cineva că dacă participă la atelierele de teatru o să devină actor, regizor, scenograf, coregraf… Nu, nu acesta este scopul atelierelor teatrale. Aceste ateliere de jocuri teatrale sunt valabile pentru Om. Pentru descoperirea sinelui și bucuria acestuia de a se juca în oricare altă profesie pe care acesta o va urma sau deja o urmează.
4) Ce a învățat trainerul Florin Liță de la adolescenții/tinerii din acest proiect?
R. Bucuria de a mă preda incertitudinii. Primeam întrebări care mai de care mai incitante despre „ce?”, „de ce?”, „cum?” și „unde?” așezăm un obiect de decor sau „ce fel?” de recuzită este necesară pentru spectacol. Pot spune că este un defect profesional, pentru că aveam mereu răspunsuri la întrebările pe care participanții mi le adresau. Dar nu era vorba de mine sau de colegii mei implicați în acest proiect, ci despre ei, despre felul în care aceștia ajung la o rezolvare a unei situații atunci când apare o problemă. Singurul lucru pe care l-am făcut în acest demers al descoperirii lor, a fost acela de a le povesti despre regulile pe care trebuie să le urmeze. Reguli pe care le urmăm și în viața de zi cu zi, dar nu suntem atenți. Să nu se întârzie, să își găsească și să-și răspundă fiecare individual la întrebările „de ce sunt aici?”, „ce vreau?”, „ce pot face?” și „ce vreau să fac?” sau „ce pot să fac?”. Cu alte cuvinte implicare, responsabilitate și puțină gândire critică.
Țin minte că la începutul proiectului, participanților le era foarte greu să perceapă că eu și colegii mei nu suntem profesorii de la liceu și că educația prin artă are un alt fel de abordare în relația trainer-participant. Pentru ei era ciudat că nu avem nevoie de bănci, de scaune, de tablă și de catedră. Că noi doar ne jucăm și discutăm într-o sală goală. Fără nimic familiar din sala de clasă. Atitudinea noastră față de ei i-a ajutat să conștientizeze aceste aspecte. Ușor-ușor au înțeles că așa vom lucra. De asemenea, mereu ridicau mâna când voiau să spună ceva. Făceau acest lucru deși nimeni nu vorbea. Vezi, așa se întâmplă și în viață, având aceste pattern-uri, aceste preconcepții și prejudecăți. E bine să le moderăm sau chiar să le aruncăm la coșul de gunoi și să fim conștienți că nu în acest mod respectul, iubirea și empatia își găsesc loc. A terminat cineva de vorbit, poți vorbi în completarea acestuia argumentând de ce nu e bine ceea ce a propus colega/ colegul.
Acest interviu este parte din proiectul Educație prin artă derulat de Asociația Unteatru în parteneriat cu Primăria Mangalia. Proiectul are ca scop creșterea producției și a consumului cultural în Mangalia prin sprijinirea înființării unei trupe de teatru amator. „PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană – UrmătoareaGenerațieUE”. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
