Micile istorii personale ale Iuliei Verdeș, actriță din generația de tranzit, cum spune ea, născută într-o zi de primăvară a anului 1987, la București.
Din Rahova și Tineretului la Piața Romană și înapoi în Rohova și de acolo pe Matei Voievod și mai departe prin orașul din amintirile Iuliei, oraș care cel mai mult îi place primăvara.
E toamnă acum, scriu aceste rânduri de la Ipotești, din chiar satul copilăriei lui Eminescu unde, în zilele noastre, oamenii folosesc adesea cuvântul „domnișoară”. E o zi de duminică, mă gândesc că e timpul să public acest interviu, luat pe vremea când la București încă mai era vară, o vară toridă în care descopeream un nou bar din oraș, nu departe de Unirii, pe locul unei foste secții de poliție din Cartierul Evreiesc, acolo unde mă întâlnisem cu Iulia Verdeș într-o după-amiază târzie și ne prinsese noaptea, tot povestind ea din copilăria la Vâlcea sau în Rahova, adolescența la Liceul Șincai, filmările la Buftea, studenția la UNATC, teatrul independent de acum și altele. Petrec o zi de duminică, așadar, înconjurată de amintirile Iuliei, ale domnișoarei Iulia, cum s-ar zice aici, și iată-ne din nou la Manasia, bar cochet și ferit de zgomotul orașului.
De când vii aici și ce știi tu despre locul ăsta?
Iulia Verdeș: Eu și Daniel, proprietarul barului, ne știm de mulți ani, cred că din 2010, de când avea spațiul Studio, sau ceva de genul ăsta, prin Centrul Vechi, un magazin numai cu mobilă. Recent, am văzut pe internet că a deschis Manasia Bar, mi-am dat seama că numele provine de la locul de unde e el (satul Manasia, nu departe de București) și am venit cu o prietenă într-o seară ca să vedem despre ce e vorba, mai ales că știam că e într-o fostă secție de poliție. De atunci, tot vin aici, mai ales că nu e un loc mainstream.
Locuiești în Rahova, nu chiar departe de aici, nu te-a tentat niciodată să te muți?
I.V.: M-am mutat la un moment dat în Piața Romană, nu la numărul nouă, dar foarte aproape, lângă o școală generală, pe o stradă foarte mică, am stat acolo numai o lună.
De ce te-ai mutat înapoi, a fost un experiment?
I.V.: A fost așa: într-o seară, eu și o prietenă ne-am gândit ce fain ar fi să stăm împreună, am început să căutăm, am găsit acest apartament drăguț de două camere, numai că în fiecare dimineață veneau copiii la școală, iar dormitoarele noastre dădeau pe partea cu școala, eu veneam la trei noaptea de la repetiții și vocile lor erau tot ce nu aş fi vrut să aud la 7.30 dimineața, aşa că ne-am întors fiecare la casa ei. Am experimentat, am văzut cum e să gătești, să speli, să faci curat și ne-am întors acasă.
Cum e să copilărești în cartierul tău?
I.V.: Eu am copilărit în Rahova, deși copilăria și adolescența mea se leagă și de Tineretului. Dar când vorbesc despre copilăria mea o asociez mai degrabă cu Vâlcea. Am toți bunicii în viaţă, și din partea mamei, și din partea tatălui, și toți sunt din Vâlcea, stau la o distanță de zece km, dacă mă plictiseam la o bunică mă duceam pe jos la cealaltă, poate că de asta am și ieșit așa, toate nepoatele suntem foarte răsfățate, pentru că dacă nu ne convenea undeva ziceam că o să mergem cu rata, așa se numea, îmi aduc aminte, la cealaltă bunică, asta până când am învățat să merg pe bicicletă, apoi pe role, mi-am adus rolele de la București, dar nu mergeau pe nisip. Și îmi asociez copilăria mai degrabă cu Vâlcea, cu jocurile pe care le aveam acolo, cu prietenii de acolo, cu care (culmea!) am menținut relațiile, ne întâlnim de Paște sau de Crăciun când mai mergem acolo. Eu am crescut mai mult în partea mamei, unde vreo cinci case la rând eram numai verișori, cinci case de verișori una lângă alta, şi azi, de sărbători, ne strângem într-una din aceste case. Pe atunci mergeam şi în vacanțe, iar pe vremea grădiniței stăteam destul de mult acolo. Apoi m-am întors în București, când am început școala, și aici m-am acomodat destul de greu, din câte zice mama. Veneam de la Vâlcea, unde eram obișnuită să fac tot timpul ceva, acolo alergam, săream coarda, nu exista somnul de după-amiază, era așa, maxim o oră, pentru că pierdeam timp, eu voiam să mă joc. Am vrut să încep școala de la șase ani, dar nu mi-au dat voie ai mei, sora mea fiind mai mare a fost copilul-experiment, ea a mers la școală de la șase ani, iar în cazul meu au preferat să împlinesc şapte, între timp soră-mea făcea școală cu mine acasă, ea era învățătoarea, eu – elevul.
Aveaţi şi gașca de la bloc?
I.V.: Foarte puțini eram, jucam Liane, liane, sticle și borcane, Frunza, aveam şi un părculeț în spatele blocului, dar nu era același lucru, la ora opt eram chemați în casă, or eu eram obișnuită ca la ora aia să stau să număr mașinile, așa învățam să număr... Apoi, când am terminat cu școala generală din Rahova, la Liceul Bolintineanu (în acei ani, Bolintineanu își luase două clase de cinci-opt, practic eu clasele astea le-am făcut la liceu, cu profesori de liceu, care erau și profesorii soră-mii, a fost foarte greu, vorbeam cu ceilalți copii de la bloc și îmi dădeam seama că eu învăț după un sistem de predare mult mai greu decât ei, profesorii ne tratau ca pe niște elevi de liceu, deși nu eram, dar ne-a prins bine, la liceu noi nu am avut probleme), mi-am ales liceul în funcţie de zonă. I-am zis mamei că eu nu vreau să fiu la un liceu de cartier, eu vreau să mă duc în centru, vreau să mă plimb cu RATB-ul, să văd lumea, să explorez... M-am gândit mai întâi la Liceul Lazăr, numai așa, pentru că suna bine, apoi la Iulia Hașdeu, pentru că era Iulia, și m-am înscris la Şincai, de Lazăr îmi trecuse imediat ce îl vizitasem.
De aici adolescența în Tineretului...
I.V.: Aia e adolescenţa, când la orele deschise de limba română noi eram în parc, la crematoriu, pentru că ni se părea mult mai intereseant să vorbim despre morți. Era un singur băruleţ în parc pe atunci, nu erau mai multe, acum sunt suficiente, țin minte că era din lemn, şi iarna omul de acolo știa să ne aștepte cu vin fiert pe noi, ăștia de la Șincai. Cam pe dealurile alea din Tineretului mi-am petrecut adolescența, înainte de ore stăteam acolo, după ore mă duceam acolo, dar mă duceam totuși și la ore...
Cum vedeai Bucureştiul pe atunci?
I.V.: Mare, foarte mare, și aveam senzația că nu mă descurc, că oricând puteam să mă rătăcesc, pe atunci nu era mania cu telefoanele... Mi se părea că sunt atâtea locuri în oraş pe care nu le-am văzut și pe care trebuie să le văd, că trebuie să vorbesc cu oameni, să cunosc oameni, iar acum mi se pare atât de mic, uneori parcă nu am aer şi nu mai pot să respir, ori e foarte multă lume, ori am început eu să cunosc prea multe locuri, nu-mi dau seama exact, dar eram ca un punct micuţ într-un cerc și acum parcă am acoperit cercul.
Dacă ar fi să îți alegi câteva amintiri dragi de aici, de la fiecare vârstă?
I.V.: Am multe, de exemplu nu o să uit niciodată serele din spatele Liceului Bolintineanu. Tot pe atunci, era un serial la Pro TV, Peștera monstrului sacru, și era acolo Fantaghiro, a treia fată din familie, o războinică, și atât de tare îmi plăcea filmul acela, încât m-am tuns scurt, ca personajul. Și țin minte că ne luam bețe mari, erau săbiile noastre, și în fiecare zi, după ore, eu și băieții, pentru că mă jucam numai cu băieții, ne opream în sere, stăteam câte o oră și ne băteam, eu eram Fantaghiro și le arătam mișcările din film, stânga-dreapta. Asta era în I-IV.
V-VIII? Tot timpul aveam senzația că sunt urmărită de dirigintă, care ne-a zis la un moment dat că a văzut pe stradă pe cineva de la noi din clasă aruncând o hârtie pe jos, dar că nu o să dea nume. Nu țin minte ca, până am terminat școala, să fi aruncat o hârtie pe jos, atât aveam senzația că mă urmărește profa... Practic, așa m-am educat să nu arunc hârtii pe jos. Iar în orele de dirigenție ne învăța să împachetăm cadouri sau flori, să așezăm o masă, era un alt gen de profesor, și acum știu să împachetez cadouri, cu evantai, cu fundițe.
Iar în IX-XII, eram acum mai mare, îmi dădeam mai multă importanță. Ne petreceam pauzele în curtea școlii, lângă care era o fabrică, noi îi spuneam fabrica de umflat baloane, nu știam dacă într-adevăr asta a fost, nici de ce i-am spus așa, dar pentru noi era fabrica de umflat baloane. Mai aveam și nișțe băncuțe, țin minte că într-o pauză eram acolo și au aruncat de sus cu apă pe noi. Oricum, pentru că aveam clasa spre bulevard, unde era și stația lui 116, un coleg mai umplea uneori o pungă cu apă și o arunca în stradă. Aici au fost multe, primele iubiri, primele dezamăgiri, la început toate erau din același liceu, primele conversații telefonice nocturne tot în liceu au fost. Și totuși, eu nu știu dacă am trăit viața aia de licean normal, cu petreceri și cu ieșiri în oraș cu colegii, nu prea am fost genul ăsta. Mai țin minte că era mania aia cu Sex and the city și ne-am strâns și noi cinci fete în clasă, am rămas și acum prietene, gașca de atunci, dar nu cred că mi-am trăit perioada liceului cum și-au trăit-o ceilalți, pentru că eu intrasem în trupa de teatru a școlii și în fiecare sâmbătă mă trezeam la ora opt, și atunci mă organizam cumva, pentru că știam că sâmbăta, până la ora patru, eu sunt la școală, iar vinerea nu-mi mai venea să ies în oraș, și dacă ieșeam era mai mult cu grupul de la teatru, unde nu eram cu colegi de la mine din clasă, ci erau și de-a noua, și de-a douăsprezecea, erau mult mai mulți, iar eu am crescut cu cei din trupă, pe care îi știu pe toți, mulți dintre ei sunt azi actori, mai mult decât cu cei din anul meu. Și toate excursiile au fost mai degrabă cu trupa decât cu colegii mei de clasă.
Cum intraseși în această trupă?
I.V.: Cum am intrat la liceu, am întrebat dacă există trupă de teatru, mi-au zis că nu sunt încă preselecții, apoi a fost un concurs, Toamna baladelor, unde se recitau poezii, am luat locul III pe sector, și pe urmă m-au băgat în seamă și cu trupa de teatru. Aflasem de concursul ăsta pentru că eu am fost foarte comunicativă în liceu, îmi făceam repede prieteni și la fel de repede se și duceau prieteniile, acum nu-mi mai fac prieteni așa de repede și țin foarte mult la prietenii mei. Și apoi, am dat preselecție pentru trupa de teatru.
Totuși,de ce ai vrut tu în trupa de teatru?
I.V.: Pentru că încă din V-VIII, cu diriginta de care vorbeam, făceam serbări, și a văzut că îmi place să mă preocup de lucrurile astea, să caut poezii, să recit, să cânt, să joc, iar în liceu încă din primele zile ceva ajunsese la urechile mele legat de trupa de teatru Catharsis și am zis că trebuie să intru. Ne întâlneam sămbăta sau duminica în sala de festivități a liceului, care e exact așa cum sunt sălile de teatru, are culise și tot ce trebuie, cu balcon, și lumini, veneau colegii să ne vadă, mergem la festivaluri, la Arad, la Nottara, aveam un om care se ocupa de noi ca și când am fi fost actori adevărați. Am luat și un premiu de interpretare la Buftea, știu că mi-au dat și bani și mi-am cumpărat cărți de teatru, primele mele cărți de teatru! Le-am luat de la un domn care vindea cărți la gura de metrou de la Tineretului.
Erau mulți din trupă care dădeau la UNATC?
I.V.: Nu chiar, în fiecare generație erau doi-trei, în generația mea însă cred că am fost singura, prietena mea cea mai bună știu că a vrut teatrologie, dar până la urmă a rămas la ASE.
Și tu ai dat la UNATC...
I.V.: ...Unde nu am intrat din prima, mai întâi am intrat la Științe Politice, dar mi s-a întâmplat atunci ceva drăguț, se pare că cineva mă iubește foarte mult. Mai întâi am intrat, așadar, la Științe Politice, la Universitate, pentru că nimeni din familia mea nu era de acord să dau numai la Teatru, fără să mă asigur că nu sunt și la o altă facultate. Eu am ales atunci ce am vrut eu, Teatrul, iar mama a ales pentru mine Științele Politice, unde la admitere conta mult activitatea extrașcolară, iar eu stăteam bine la asta, mai aveam de făcut trei lucrări pe teme din filosofie, nu a fost chiar ușor, eu zisesem că e simplu, că o să scriu imediat, dar a trebuit să citesc mult, aveai de ales trei teme din șase, făceai cele trei lucrări, urma un interviu. Am avut admiterea imediat după BAC, am intrat, am simțit nevoia de vacanță și mi-a cam ieșit din minte că mai trebuie să te pregătești și pentru Teatru, nu e atât de simplu, nu înveți o poezie și apoi mergi și o prezinți, absolut deloc, dar eu am crezut că totul e atât de ușor în viață și că reușești numai dacă îți miști fundul până la facultate și gata, ai rezolvat problema, ai intrat la Teatru. Ce nu știam e că fără efort nu obții nimic, dorințe există, dar ce faci pentru a le îndeplini? Eu m-am dus să dau admitere, deși nu eram deloc pregătită, am simțit asta numai uitându-mă la ceilalți colegi, care erau pregătiți, culmea e că am trecut probele eliminatorii și am ajuns până la ultima probă, la monolog, unde m-au picat. Aveam un monolog de Tudor Mușatescu și nici textul nu-l știam, m-am împiedicat pe scenă, cred că se vedea de la o poștă că nu sunt pregătită.
Cum a fost să afli că nu ai intrat?
I.V.: M-a anunțat o prietenă, eu eram la film, la mall, cu prietenii din liceu, toți erau la facultate, și eu practic eram la Științe Politice, unde intrasem chiar la fără taxă, și primesc un telefon, aflu că n-am intrat, am zis că e imposibil, toată lumea râsese la monologul meu, dar acum cred că lumea a râs de mine, nu cu mine. Am vrut să văd rezultatele chiar atunci, am ieșit de la film, m-am dus țintă la Casandra și a urmat apoi o seară foarte lungă, am plâns mult, iar pe la patru-cinci dimineață m-am culcat. Cred că i-am sunat pe ai mei din oraș și le-am spus că nu am intrat, ei m-au încurajat că mai încerc și la anul sau că pot să mă duc oricând la o particulară, le-am zis că în noaptea aia mai rămân afară și am rămas cu niște prieteni, cred că am băut trei beri, nu am avut nimic, plângeam încontinuu, apoi m-am întâlnit cu un prieten foarte bun, Gabriel Pintilei, care a scris și Elevator, cu care eu am și debutat în teatru și în film, el m-a luat de la Casandra, am mai rămas prin zonă, eu plângeam, la un moment dat am văzut cât e ceasul și m-am dus acasă, iar la ora șapte jumate dimineață primesc telefon de la Buftea, eu nu aveam nici voce. Mă chemau la un casting, la ora zece trebuia să fiu la Victoriei, le-am zis că am picat la Teatru și nu merg nicăieri și că dacă e tot pentru Un pas înainte chiar nu mai vin, pentru că deja aș da a treia oară proba, dar se părea că era pentru un alt proiect și până la urmă, fără niciun chef și cu ochii roșii de plâns, m-am îmbrăcat cu niște blugi și un tricou și m-am dus. Toate fetele erau aranjate frumos, eu nu aveam nici măcar rimel, nimic, doar cearcăne, mă uitam la toată lumea de acolo la modul Hm, toți vreți să deveniți actori, foarte frustrată m-am retras într-un colț și am mai plâns puțin și printre decorurile de la Buftea, apoi am dat o probă, iar m-am retras, iar am mai plâns. Ai mei nu știau unde sunt, mă gândeam că mă întorc până vin ei de la serviciu, nici nu știam pentru ce dau probă. Când să ies din Buftea, am aflat că eu și încă o fată suntem pe lista scurtă, ne-am întors, am ajuns în biroul Ruxandrei Ion care mi-a zis că o să vină o mașină să mă ducă la coafor și că a doua zi, de la șapte, o să filmez în Herăstrău. Mi s-a pus în față contractul, am semnat. Nu-mi venea să cred. Eu am picat la Teatru, eu trebuia să fiu studentă acolo, ziceam. Nu, acum ești pe un platou, o să filmezi. Nu am spus nimic până nu au dat ei comunicatul și nu au început promovarea. Mi-au zis că nu o să am timp de facultate, aveam un rol principal de linia a doua, țin minte și acum exprimarea, adică un rol principal de adolescenți în serialul Om sărac, om bogat. Eu eram Miruna. Am jucat cu Șerban Ionescu, nici nu am avut timp să sufăr. Și, nouă luni de zile, m-am pregătit să intru la facultate, după filmări îmi sunam profesorul de actorie, la care ajunsesem tot prin cineva de pe platou, și mă pregăteam pentru admitere, ceea ce în clasa a XII-a nu făcusem, că doar cine era și talentată, și în trupa de teatru ca mine...
Nu pare deloc ușor acest an de filmări...
I.V.: Nu am avut deloc viață personală atunci, nu am avut nici Balul Bobocilor, și le tot auzeam pe prietenele mele, cele patru, când mai ieșeam uneori seara, și odată am început să plâng, Băi, eu nu sunt studentă?, dar în acel an fără facultate am mers la patru baluri, toate balurile prietenelor mele. Pe la Științe Politice am avut timp să trec de două ori, mi-am înghețat anul, iar vara următoare am dat din nou la UNATC și am intrat. Și tot în anul ăla m-am simțit cumva stingherită pentru că ceilalți adolescenți de pe platou erau studenți, iar eu eram singura care nu avea școală dintre ei. Ei erau în anul IV, dădeau licențe, examene, vorbeau despre școală, iar eu nu aveam despre ce să vorbesc, dar am trecut cu bine, cumva cred că am crescut acolo, în cele nouă luni nu făceam altceva, erau zile când ajungeam la două noaptea acasă, iar la ora șase venea mașina și mă lua.
Ai câștigat bani, mulți bani probabil pentru acea vârstă, ce făceai cu banii?
I.V.: Uite!
(Mă uit.) Ți-ai luat o mașină?
I.V.: Și multe vacanțe, și haine, și am pus și bani deoparte, mi-am dat seama că în facultate nu o să mai am timp să lucrez. Și, știi cum e, când câștigi mulți bani, trăiești și tu bine, și trăiesc și cei din jurul tău, că așa e omul.
Cum a fost să te trezești la 19 ani câștigând atâția bani?
I.V.: Mama mi-a zis, după câteva luni în care a văzut că nici atunci, dacă îți vine să crezi, nu aveam bani, să păstrez o parte și să pun alta în bancă, mi-a zis că se ocupă ea, îmi aduce și chitanță, ce vreau eu, nici măcar nu m-am deranjat să merg să-mi fac cont, mi-a adus foile acasă să le semnez, iar apoi în fiecare lună mergea la bancă și depunea suma pe care i-o dădeam.
Și mai târziu, în facultate, cum a fost?
I.V.: Nu prea am fost genul care stătea la fumoar. Aveam un cerc de prieteni, pe care îl am și acum, mai lucrăm împreună, e frumos că ne creștem unii pe alții, eu întotdeauna o să-mi recomand colegii cu care am mai lucrat și cu care m-am format, întotdeauna o să ne recomandăm între noi, cred că e aceeași rețetă în orice domeniu, zicem Lasă, te ajut eu acum, pentru că și tu m-ai ajutat sau o să mă ajuți. Și chiar funcționează lucrurile astea.
Pe unde ieșeați atunci?
I.V.: Mergeam la Casa Noastră, chiar așa se numește, e barul de lângă facultate, prea multe baruri nu aveam, erau vreo două, mai era Papillon, tot aici se discutau și proiectele legate de școală.
Ce amintiri ai din facultate?
I.V.: Mai întâi au fost exercițiile din primul semestru, atunci numai te joci, faci niște exerciții care, față de jocurile normale, au o miză, și obișnuindu-te cu mizele lucrezi aplicat vrând să obții ceva de la celălalt, dar lucrezi în echipă, a căzut careva, îl ridici. Noi am fost o generație de trei ani, ediție de 1987. Eu am intrat la Ion Cojar, când a murit eram prin anul II, și am terminat la Titieni. Am multe povești din facultate. Mult timp, de exemplu, am jucat în școală femei care plâng și care suferă, iar la licență am avut și eu de dansat ceva mai lasciv, și nu îmi reușea deloc, până mi s-a zis Poți să faci sau nu, că mai sunt și altele.
Care era Bucureștiul tău din acei ani?
I.V.: Pe atunci, Bucureștiul meu arăta cam așa: Raova, Unirii, Matei Voievod, Alba Iulia, Rahova. Și El Comandante. Marțea.
Mergeai numai la școală, nu ieșeai în cluburi, la întâlniri cu vreun băiat, cu plimbări pe bulevarde, prin parcuri etc.?
I.V.: Eu am avut mereu relații lungi și, când ieșeam, plecam din București în weekenduri. Altfel, abia prin anul III de facultate am început să mai ies și prin cluburi, să-mi placă, de exemplu, Controlul, dar până atunci eram în mare parte numai cu colegii, la facultate, de la zece dimineața la zece seara. Cu febră musculară, cu durere în gât de la vocalize, cu probleme, tot timpul erau probleme.
Ai început apoi să joci, după facultate?
I.V.: Am jucat mai mult înainte de facultate decât apoi. Primul meu film, Elevator, l-am făcut înainte de facultate, prima mea piesă a fost tot Elevator, pe care o făcusem tot înainte de facultate.
Și acum, ce face Iulia Verdeș acum?
I.V.: Acum sunt într-o perioadă bună a vieții mele, tocmai am aplicat pentru o stagiune la Teatrul Luni de la Green Hours, unde o să intrăm cu piesa Radical în care eu joc o țigăncușă. Tot acum reluăm dansurile de la Gala Hop de anul trecut. Am înțeles că avem OK-ul pentru o piesă scrisă de Alexandru Unguru, Köln, despre două tipe care pleacă la Köln să se afirme, una e actriță, e un rol pe care eu mizez, încă nu ne-am apucat de treabă, dar știu că mă va solicita foarte mult, și sperăm să intre, la fel, în stagiunea asta. Și mai am spectacolul Kean, la Teatrul Mignon.
Cum lucrezi, ești o actriță cuminte?
I.V.: Eu lucrez la fel de mult, indiferent cât de solicitant e rolul, că e principal, secundar sau episodic, și chiar și dacă am două replici, vin de la început și stau la repetiții, lucrez cot la cot cu ceilalți, chit că răspund la telefon, la mail-uri, că mă ocup de promovare. Mie îmi place foarte mult și munca de preproducție, de căutat spații, costume, la urma urmei, în lumea asta, a independenților, toți am vrut libertate, uite că ni s-a dat, ce facem cu ea? Libertatea e mult mai responsabilă, ești suma acțiunilor tale și trebuie să-ți asumi din plin totul, să știi că orice cauză are și un efect.
Ești dintre actorii care nu au fost niciodată angajați într-un teatru?
I.V.: Nu, nu am fost. Noi suntem generația de tranzit și o să fim tot timpul generația de tranzit. Și în liceu am fost, și în facultate, s-au experimentat multe pe noi și se simte. Iar chestia asta cu independenții e cu dus și întors, zici E OK că îmi fac eu programul cum vreau, și nu e chiar așa, e mult mai greu, iar dacă nu ai un psihic bun poți să te distrugi singur. Nimic nu e sigur. Eu am pornit bine după facultate, dar abia apoi am înțeles că nu ți se întămplă nimic dacă nu faci tu să se întâmple, e ca un joc de domino.
