De fotograful Cornel Lazia ați auzit mai mult ca sigur încă din anii 2000 dacă ați răsfoit măcar câteva reviste ale vremii. Fie că citeați un material despre Șuie Paparude în Bravo, fie că vă uitați la vreun pictorial din Harper`s Bazaar sau Cosmopolitan, sunt șanse relativ mari ca fotografiile să îi fi aparținut. A pendulat între producție de videoclip și fotografie, și-a creat un nume în fotografia de tip portret și fashion, dar și-a rezervat timp și pentru a explora ce înseamnă pentru el fotografia de dragul fotografiei, fotografia de artă. E pasionat de vuietul metropolelor, de oazele de liniște și de împrejurimile care le adăpostesc, îi plac priveliștile generoase, văzute de la înălțime, iar dacă vă gândiți la clădirile cu cele mai bune view-uri din București, cel mai probabil Lazia a fotografiat deja de pe ele.
Care au fost primele tale contacte cu fotografia?
Încep cu varianta mai romantică. Când eram mic, mama nu avea cu cine să mă lase în timpul vacanței și, lucrând la un centru de perfecționare al armatei, mă lua cu ea la unitate. Și la unitate erau tot felul de aventuri – nu putea să stea mereu după mine – și mă mai lăsa să stau cu diferiți oameni. Unul dintre aceștia se ocupa de presă și documentare; avea un laborator foto, pe scurt. Stăteam și eu cu el în laborator, îmi spunea povești și eu mai mișcam imaginile în tăvi. Culmea, nu mi-am amintit asta decât mai târziu, când eram la UNATC (n.r. – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) și am avut un déjà-vu în timpul orelor de fotografie, când developam în laboratorul facultății. Mi-am spus „băi, stai, că eu am mai fost în situația asta”. Cu lumina asta roșie sau verde; chestia aia demiurgică, când stai în întuneric și deodată iese imaginea.
Putem spune că acumulaseși deja niște noțiuni tehnice?
Nu, eram prea mic ca să țin minte. Aveam vreo cinci ani, și cred că domnul respectiv mai mult mă superviza și îmi arunca un „mai mișcă și tu asta” (râde).
Înțeleg că avem și varianta mai pragmatică a poveștii.
Înainte de `89, mergeam la Centrul Cultural American și la Centrul Cultural Britanic. Ce era mai mișto la cel american era că puteai împrumuta albume și reviste foto. Acolo a fost primul meu contact major cu fotografia. Eram fascinat și de film, și de video, așa că am ales să fac UNATC – pe vremea aia oricum nu exista Facultatea Foto-Video la UNARTE (n.r. – Universitatea Națională de Arte București). La admitere aveam ca probă realizarea mai multor fotografii, așa că în timpul pregătirii am împrumutat un aparat ca să nu mă duc acolo neștiind nimic. Mi-am cumpărat un aparat al meu la puțin timp după. M-am rugat de ai mei până mi-au luat un Zenit, că cel împrumutat nu era tocmai ok. Țin minte că aveam destul de multe postere în casă, era destul de bizar amestecul. Pentru probele de la admitere aveam de realizat un portret și am rugat un prieten să pozeze pentru mine. Fără să-mi dau seama, a ieșit cu o față foarte inocentă, copilăroasă, un pic aspră, iar în spatele lui era un poster mare cu Rambo. Și asta țin minte și acum; îmi pare rău că nu mai găsesc fotografia, că era un contrast excepțional. Cam astea au fost. După a venit școala. În primul an, am avut cursul de fotografie – despre care am tot felul de amintiri – ulterior am început să lucrez în film, și ușor-ușor m-a inspirat și pentru fotografie. Și a venit și momentul când am zis – să mă întorc la fotografie.
„Estetic, nu pot să îți zic că cineva m-a influențat pentru că nu prea urmăream scena românească”
Și cum s-a petrecut această întoarcere către fotografie?
Mie mi s-a părut interesantă. Am fost puțin contrariat când fotograful faimos la care făceam un soi de apprenticeship mi-a spus că ar trebui să mă cam decid, că e greu să faci și una și alta. Și, într-un fel, avea dreptate. Că imaginea în mișcare are niște reguli, imaginea – să zicem – fixă are alte reguli. Pe de altă parte, o mare parte din fotografia actuală e influențată de film și invers. Făcând cameră atât timp, mă simt foarte confortabil în formatul landscape, cu rigorile și regulile lui de compoziție. Mi se pare oricum că e aproape o regulă – atunci când tragi în portrait trebuie să ai o motivație înaltă, clară, care să te ducă acolo.
Cum se învață cel mai bine fotografia?
O să sune clișeu – normal, făcând. Acum depinde. Un alt om din viața mea, cu care am lucrat, mi-a zis o chestie. Bine, el nu trăgea așa mult în opinia mea de atunci, când îmi imaginam că dacă nu pui mâna pe aparat o zi e o catastrofă. Dar pentru el era foarte important să facă fotografii când merge, când se uită, când vede. Dacă ai exercițiul ăsta de a privi, de a gândi, de a te exprima vizual, sigur e mult mai ușor dacă o faci și cu aparatul în mână, cel puțin la început, când trebuie să te obișnuiești cu interfața asta. Iar interfața asta are la rândul ei diverse niveluri – trebuie să înveți să expui bine și să compui bine.
E rândul meu să apelez la clișee. Care sunt fotografii români care te-au influențat cel mai mult?
Sunt mulți. Fiind destul de încăpățânat și rebel, nu m-am uitat în urmă. Sunt niște fotografi care m-au influențat prin diverse moduri în care am interacționat cu ei și bineînțeles au contat și momentele în care au apărut în viața mea și în existența mea ca fotograf. Cu Dinu Lazăr a fost o întâlnire profesională destul de scurtă, dar mi-a dat foarte mult. Am lucrat cu el, iar el la rândul lui m-a ajutat la câteva joburi; a fost unul dintre oamenii care mi-au dat niște sfaturi, și el m-a mai și plătit pentru asta. Așa, în brief, cum a fost întâlnirea de la momentul respectiv, a fost și de neprețuit.
A mai fost unul dintre oamenii la care îmi developam filmele, Florin Andreescu. Iar locul unde o făceam era o oază de liniște. Țin minte că avea laboratorul undeva în Berceni – ca să ajung, băteam tot Bucureștiul. Dar acolo, fiind cartier-dormitor, tot timpul erau o liniște și o tihnă... Iar eu veneam mereu cu sufletul la gură. Și cât așteptam să se developeze diapozitivele, mai purtam câte o discuție.
Am uitat să îi menționez pe profesorii mei din facultate – unii operatori, alții și operatori, și fotografi – Sorin Ilieș, Vivi Drăgan, Vlad Păunescu. Dar e complex. Pot să dau foarte multe nume de oameni. Te influențează oameni și întâlniri.
Estetic, nu pot să îți zic că cineva m-a influențat pentru că nu prea urmăream scena românească, foarte plăpândă pe vremea aceea, de altfel. Mulți erau old school. Eu eram reținut pe vremea aia, iar noi, cei din generația mea, nici nu prea aveam timp. Am intrat în pâine destul de repede. Mă mai întâlneam și cu alți colegi de breaslă, ne uitam unul la altul și ne întrebam: „băi, care e ultima fotografie pe care ai făcut-o pentru tine?”. Și erau niște ani în care ne dădeam seama că puneam o dată pe lună mâna pe aparat. Nu prea mai poți după ce tragi comercial câte patru zile pe săptămână. Nu prea îți mai venea să faci și ceva pentru tine. Ei, și noroc că a venit criza. Oricum, eu nu spun că joburile respective nu ne dădeau satisfacție. Atât că nu veneai tu cu viziunea ta 100%. Erai într-o echipă și trebuia să îți pliezi viziunea într-un context.
„Până la urmă, din orice călătorie, îți rămân imaginile care au legătură cu tine. Dacă ți se întâmplă asta, e minunat”
Și cum a început cariera ta de „fotograf comercial”?
Făcând fotografii de muzicieni cu care făceam și videoclipuri. Primul job comercial a venit prin prietenii mei de la Șuie Paparude. Pornise Bravo România și aveau nevoie de fotografii pentru un interviu. Așa i-am cunoscut și pe cei din echipa Bravo și am început să fotografiez pentru ei, în paralel cu mai multe joburi cu Atomic TV. Era perioada cu toată emulația din jurul posturilor de televiziune și al scenei muzicale care tocmai se forma. Pe lângă asta, mai făceam diverse joburi în publicitate. Apoi m-am întâlnit cu cineva care mi-a oferit multă încredere, și așa am ajuns să lucrez în modă. Este vorba despre stilista Adriana Tudorache, una dintre puținele persoane care a venit direct, fără să mă cunoască foarte bine, doar mi-a spus că îi place ce fac și mi-a propus să facem un editorial împreună. Ulterior am ajuns să lucrez cu Elle, Cosmopolitan, Harper’s Bazaar, Joy, și au tot fost.
Nici nu știu care a fost momentul decisiv. A fost, probabil, într-o perioadă cu un volum mai mic de muncă în fashion, care a coincis cu primele mele vizite în State. Fascinat fiind de New York, am început să fac fotografii pe care altădată poate nu le-aș fi făcut așa ușor, sau care poate chiar mi-ar fi displăcut.
Spuneai într-un alt interviu că fotografia de tip portret este „despre bariere, granițe, depășirea acestora și o anume intimitate ce se creează între fotograf și model”. Cu orașele, cu spațiile urbane cum spargi barierele, cum depășești aceste granițe?
Acum o să spun că intimitatea asta este între fotograf și subiect. Că poate să fie o natură statică, că poate să fie un oraș. Când ies într-un oraș, am o relație destul de intimă cu ce văd și cu ce relaționez. E foarte simplu, trebuie să relaționezi tu direct, nu cu un ghid. Sau chiar dacă te duci, să zicem, în fața Turnului Eiffel, vezi ce simți tu în momentul acela. Ideea e să încerci să te desprinzi. Uite, am avut la un moment dat un proiect – o prietenă mi-a spus că vrea să îi fac o fotografie în care să prind Manhattan Bridge și Empire State Building. Îi fac, muncesc, găsesc o șmecherie prin care să pară că era o ceață, cu o lumină care îmi intra în obiectiv; eram foarte fericit. Îmi zice că nu e bine. Băi, cum să fac? Că nu se poate. După mă gândesc și îmi dau eu seama că ea vorbea de un unghi iconic, din care să vadă Empire State Building pe sub Manhattan Bridge. Aveam deja fotografia aia că o făcusem mai demult, doar că o aveam la o rezoluție mică. M-am dus, am căutat strada aia... Ca pe urmă să ajung acasă și să văd un tutorial despre tourism photography în care era explicat pas cu pas că pentru acest cadru te duci pe strada cutare la intersecție cu strada cutare, faci patru pași înainte, un pas în dreapta, ai unghiul ăsta, pui obiectivul ăla și faci fotografia. Mi-am zis „ia uite, mă! Toată lumea știe să facă asta acum”. Prima oară mi s-a părut că am descoperit marea cu sarea. Aveam eu un feeling că nu era chiar așa, că mai văzusem vreo doi, trei care trăgeau pe lângă mine. Ultima oară când am fost, erau treizeci de oameni care făceau același cadru. Până la urmă, din orice călătorie, îți rămân imaginile care au legătură cu tine. Dacă ți se întâmplă asta, e minunat. Nu am o soluție cu approach-ul personal. Fiecare face cum vrea, după rețeta sa. Poate pentru tine, Turnul Eiffel nu înseamnă să te duci dedesubt să îl fotografiezi. Ci să îți iei o cafea, s-o fotografiezi, și să se vadă Turnul Eiffel undeva în depărtare.
Ce farmec mai are pentru tine să fotografiezi în locuri în care mai așteaptă alți zeci de fotografi să tragă?
Când am ieșit prima oară pe Empire State Building, eram wow, nici nu știam la ce să mă uit. Culmea e că am prins o zi în care era destul de puțină lume. La fel când am urcat pe Top of the Rock. Eu, personal, am nevoie ca mai întâi să consum obiectivele astea. Fac vederile, țac, țac. Am terminat cu vederile, acum stau liniștit, și apoi văd dacă mai prind ceva în plus, mai specific.
„Îmi place să văd orașul de departe, că atunci pot să-l asimilez cu un personaj, cu o creatură”
De unde predilecția de a fotografia de la înălțime?
Eu am trăit destul de mult la înălțime. Când mi-am căutat casă, i-am zis agentului imobiliar că vreau să nu am clădiri în față, că vreau să am un view cât mai deschis, dacă se poate chiar la ultimul etaj. Nu s-a putut chiar la ultimul etaj, dar tot stau la etajul zece. Încă am un view care îmi permite să văd un sfert de București. Nu am niciun bloc în față, așa că am o viziune destul de impresionantă. Multe din imaginile mele cu Bucureștiul sunt trase de acolo. Poate de aici să fi venit fascinația. Dar să știi că mai fotografiez și de jos. Deși, într-adevăr, îmi place să mă urc. Îmi place să văd orașul de departe, că atunci pot să-l asimilez cu un personaj, cu o creatură. Când deschid fereastra, seara târziu, după ce se liniștește traficul, aud un vuiet. Nu e nimic, nu e nicio mașină, dar se aude un vuiet. Auzi orașul. E vibrant.
Cum s-a schimbat Bucureștiul de când îl tot fotografiezi și până în prezent?
Eu sunt contra cu toată lumea care se plânge de București. În fotografii mi-au apărut niște subiecte noi. Acum trebuie să recunosc că nu sunt cel mai împătimit de arhitectura veche. Știu că sunt niște lucruri care au evoluat nu tocmai ok, dar s-a dezvoltat și asta e ceva inevitabil. În ultima vreme, am într-adevăr mai multă pasiune să iau la picior diverse străzi, să descopăr oaze pe care altfel nu le-aș fi găsit acum ceva vreme pentru că nu era destulă gălăgie încât să mă atragă o oază. Mie îmi place că a devenit mai vibrant, mai alive. Se întâmplă lucruri, lumea e mai comunicativă.
Și mai e o chestie. Anotimpurile îți influențează destul de mult percepția vizavi de oraș. Cu view-ul meu și din locurile în care am acces, Bucureștiul pare încă un oraș destul de verde. În memoria mea afectivă, el așa pare. Un oraș verde.
De unde îți place cel mai mult să fotografiezi Bucureștiul? Un loc personal pentru tine.
Un loc personal și cu o imagine iconică este Intercontinentalul. E the quintessential of Bucharest. De acolo se vede foarte mult din Bucureștiul vechi și din modul oarecum haotic de dezvoltare. E juxtapunerea asta haotică pe care o simți mai mult decât oriunde altundeva. Dar se poate să îl fi ales și pentru că este cel mai înalt prim bloc în care am fost. Și sunt și locuri pe care poate nu am ajuns să le gust așa tare pentru că nici nu am avut acces cum am avut la Inter.
Bine, trebuia să zic că cel mai personal loc e de la mine de acasă. Dar ăla e deja banal. Dar să vezi ce mi-a făcut frate-miu. El a fost student la arhitectură și se ocupa de organizarea întâlnirii studenților arhitecți din Europa. Și așa a plecat în Elveția câteva săptămâni. A venit acasă, a developat imaginile, și când mă uitam prin ele, văd la un moment dat o imagine destul de închisă și îl întreb de unde e, că mi se părea cunoscută. Și zice că a stat el în niște hale industriale, ei, avea el o poveste. Stau eu și mă uit, bine, era întunecată fotografia, se vedea doar cadrul ferestrei și îmi zic „băi, dar cum e lumea asta, ce seamănă peisajul ăsta cu peisajul nostru de la fereastră, doar că e mai gri. Bă, tu te-ai dus până în Elveția, când avem și noi hala noastră aici”. Și îmi zice: „Ei, fraiere. Mi-au rămas trei cadre și am vrut să fotografiez aici”. Dar, culmea, că nu știu cum le-a făcut ca să nu mă prind din prima.
„Deodată m-am trezit, să zicem, profesor fără voie”
Când și cum ai făcut shift-ul spre pedagogie? Că, de fapt, nu va fi primul tău workshop de fotografie.
Să fiu sincer, nu prea am căutat eu asta. Un prieten fotograf a trebuit să plece la Berlin, el deja având stabilite niște cursuri de fotografie la o școală de vară, undeva pe lângă Sibiu, la Cisnădioara. Chestia apărând foarte din scurt, avea nevoie să le recomande pe cineva care să îi țină locul. Chiar a fost o experiență foarte frumoasă. Deodată m-am trezit, să zicem, profesor fără voie. Dar nu mă văd ca un pedagog, ci ca un trainer, un coach. Mi-aș dori să fac coaching de fotografie.
Ce le transmiți viitorilor participanți de la workshopul Walk&Shoot? Și celor care încă se decid.
I-aș chema să simtă orașul mai „de departe”, cu o viziune mai detașată. E foarte frumos să simți o metropolă de departe pentru că te detașezi și o vezi cum – hai să zicem așa – cum văd cosmonauții o planetă. E o altă scară. Plus că e o experiență. Eu, de fiecare dată când am acces la un acoperiș, m-am și dus! Am o prietenă, spre exemplu, care stă în centrul Bucureștiului. Are o terasă cu un view fenomenal: tot spatele de la Intercontinental. Stă pe la 5 sau 6, deci nici nu e un etaj foarte ridicat. Dar poziția și deschiderea pe care le are… Ceea ce îmi aduce aminte că trebuie să o mai găsesc pe acasă la anumite ore-cheie.
Care ți se pare provocarea când ai un grup de 10-12 oameni?
Că toată lumea învață de la toată lumea. N-am crezut inițial chestia asta. Mă gândeam că e de citat, bla bla, zic ăștia ca să ... așa. E foarte interesant însă că momentul când am făcut primele cursuri a coincis cu momentul când partea mea de fine art, de fotografie de dragul fotografiei a pornit mult mai puternic.
Cornel Lazia va fi fotograful nostru coordonator (sau coach, așa cum mi-a spus că preferă) la următorul workshop de fotografie Walk & Shoot #10. Pe 23 și 24 februarie mergem într-un tur al unora dintre mai înalte clădiri din București, vedem, povestim și fotografiem mai mult de la înălțime decât de la sol. Mai multe despre workshop aici.
