În toamna anului 2005 ai mei mi-au achiziționat o garsonieră, confort I, într-un bloc (rezistent!, în caz de ceva, de cutremur, de necaz, sunt acoperit!) de garsoniere, în spatele căminelor Facultății de Construcții, în plină mahala a Teilor. Sărut mâna, mama mea. Sărut mâna, tatăl meu.
Nu mi-a plăcut, din prima zi, aici, eu eram un delicat, dar ușor-ușor te înveți cu toate: cu țiganii, cu arabii, cu gaborii, cu curvele, cu studenții (mereu alții!) cu care faci schimb vara, din patru în patru ani, de stickere cu fotbaliștii care participă la Mondiale, cu manelele, cu cocalarii, cu prințesele, cu tablagiii, cu oamenii timpului prezent.
M-am învățat și eu cu Teiul. Pe la noi trec cele mai jegoase tramvaie care i-au fost date vreodată omului să meargă cu ele pe pământ. Cu ele am călătorit opt ani, zi de zi, spre Pipera, acolo, în raiul corporatiștilor, unde am muncit și eu, fără să țină vreodată cineva cont de Codul Muncii (hai, mă, ce dracu’, România e o colonie, Codul Muncii ne trebuie nouă?!), am făcut și eu ore peste program, mai ales că nu a existat vreodată un program, am băgat sâmbete, duminici, de toate. Am fost un sclav, am fost un dobitoc, am fost un reporter. Am fost foarte fericit.
Evident, am sfârșit din acest carusel și foarte sărac. Aveam să aflu mai târziu că în România e invers decât în etica protestantă a domnului Max Weber: se îmbogățesc ăia care stau, cu morgă, toată ziua în dos, degeaba.
Nu mi-a plăcut, din prima zi, aici, eu eram un delicat, dar ușor-ușor te înveți cu toate: cu țiganii, cu arabii, cu gaborii, cu curvele, cu studenții (mereu alții!) cu care faci schimb vara, din patru în patru ani, de stickere cu fotbaliștii care participă la Mondiale, cu manelele, cu cocalarii, cu prințesele, cu tablagiii, cu oamenii timpului prezent.
M-am învățat și eu cu Teiul. Pe la noi trec cele mai jegoase tramvaie care i-au fost date vreodată omului să meargă cu ele pe pământ. Cu ele am călătorit opt ani, zi de zi, spre Pipera, acolo, în raiul corporatiștilor, unde am muncit și eu, fără să țină vreodată cineva cont de Codul Muncii (hai, mă, ce dracu’, România e o colonie, Codul Muncii ne trebuie nouă?!), am făcut și eu ore peste program, mai ales că nu a existat vreodată un program, am băgat sâmbete, duminici, de toate. Am fost un sclav, am fost un dobitoc, am fost un reporter. Am fost foarte fericit.
Evident, am sfârșit din acest carusel și foarte sărac. Aveam să aflu mai târziu că în România e invers decât în etica protestantă a domnului Max Weber: se îmbogățesc ăia care stau, cu morgă, toată ziua în dos, degeaba.
Calul din tramvaiul 16
În tramvaiele Teiului era să-mi taie un cetățean gâtul cu un cuțit de bucătărie, dar nu mi l-a mai tăiat, în tramvaiele Teiului am văzut o dată un băiat urcând un cal, în tramvaiele Teiului escaladau frecvent cetățeni cu cărucioare de cumpărturi, furate de la Kaufland, în tramvaiele Teiului am fost atacați de o gașcă de copii descreierați care ne-au aruncat pietre în geamuri, m-am simțit și eu ca bietul Carol Robert de Anjou pe la Posada. Ne-am băgat cu toții, cu pensionarii, cu babele, cum incorect politic li se spune, cu plasele de rafie, cu proletarii cu mustăți, pe sub scaune. Vatmanul a coborât cu o bâtă la ei, să-i ia la mână, i-a alergat pe bezmetici, dar, fiind el însuși obez, nu i-a ajuns. Din fericire, vă zic, din fericire nu i-a prins, că îi nenorocea, îi lăsa lați, îi mutila. Teiul e dur.
M-am învățat cu Teiul, cu șaormeriile lui înmiresmate, cu țiganii lui îndeosebi pașnici, care stau pe scăunele și mănâncă semințe chibițând (n-are, tati, nimeni cu nimeni nimic, decât atunci când, mocnit, conflictul însuși, prin logica lui, o impune), cu vânzătorii lui de ziare, prietenii mei și ei, cu țigăncile lui care îți vând flori, chiar și în crucea nopții, când e nevoia mai mare de un buchet de trandafiri.
M-am învățat cu Teiul, cu terasele lui studențești, cu bombele lui scandalos de ieftine, unde berea n-a fost niciodată caldă, m-am învățat cu Teiul ăsta în care nu există locuri de parcare nici măcar vara. Suntem păstoriți și noi de tov. gen. dr. Neculai Onțanu, fierar-betonist la bază, un primar deosebit, cu gusturi alese în toate cele.
M-am obișnuit să mă las dezmierdat de harfele cetățenilor din Tei, am început să iubesc trotuarele sale pe care scrie „Fomică?”, precum și nenumărate scrisori de iubire turnate în asfalt. Aici am învățat viață. Aici am învățat cele mai frumoase înjurături din limba română.
Trăiesc în continuare în cartierul țigănesc Tei, sunt prea bătrân, unde mă mai duc eu de-acum? Dacă plec, măcar să plec de pe continent cu totul, că și-așa vine, vedeți bine, sfârșitul lumii, cu refugiații, cu toate astea. Așa se zvonește la noi, în Tei – că, gata, vine Apocalipsul. Cetățenii îl bagă și pe Apocalips în p... mă-sii și îl lasă să vină.
Pentru început, niște coordonate: Teiul se întinde de la Ștefan cel Mare încoace. Cartierul nostru are mai multe granițe. Prima este magazinul Domino, un magazin albastru, cu de toate. Până aici ești chiar în București și e bine, e relativ central.
De aici încolo începe, categoric, prima parte a mahalalei noastre, fermecătoarea. A doua graniță este fosta stație de benzinărie Lukoil (între timp, au fugit și rușii, unde s-or fi dus rușii?). De acolo, pe Petricani în jos, e și mai rău, se dezlănțuie haosul. Pe dreapta, cum mergi spre Pipera, sunt gropi de gunoi, cărora totuși oamenii le supraviețuiesc. E complicat.
În tramvaiele Teiului era să-mi taie un cetățean gâtul cu un cuțit de bucătărie, dar nu mi l-a mai tăiat, în tramvaiele Teiului am văzut o dată un băiat urcând un cal, în tramvaiele Teiului escaladau frecvent cetățeni cu cărucioare de cumpărturi, furate de la Kaufland, în tramvaiele Teiului am fost atacați de o gașcă de copii descreierați care ne-au aruncat pietre în geamuri, m-am simțit și eu ca bietul Carol Robert de Anjou pe la Posada. Ne-am băgat cu toții, cu pensionarii, cu babele, cum incorect politic li se spune, cu plasele de rafie, cu proletarii cu mustăți, pe sub scaune. Vatmanul a coborât cu o bâtă la ei, să-i ia la mână, i-a alergat pe bezmetici, dar, fiind el însuși obez, nu i-a ajuns. Din fericire, vă zic, din fericire nu i-a prins, că îi nenorocea, îi lăsa lați, îi mutila. Teiul e dur.
M-am învățat cu Teiul, cu șaormeriile lui înmiresmate, cu țiganii lui îndeosebi pașnici, care stau pe scăunele și mănâncă semințe chibițând (n-are, tati, nimeni cu nimeni nimic, decât atunci când, mocnit, conflictul însuși, prin logica lui, o impune), cu vânzătorii lui de ziare, prietenii mei și ei, cu țigăncile lui care îți vând flori, chiar și în crucea nopții, când e nevoia mai mare de un buchet de trandafiri.
M-am învățat cu Teiul, cu terasele lui studențești, cu bombele lui scandalos de ieftine, unde berea n-a fost niciodată caldă, m-am învățat cu Teiul ăsta în care nu există locuri de parcare nici măcar vara. Suntem păstoriți și noi de tov. gen. dr. Neculai Onțanu, fierar-betonist la bază, un primar deosebit, cu gusturi alese în toate cele.
M-am obișnuit să mă las dezmierdat de harfele cetățenilor din Tei, am început să iubesc trotuarele sale pe care scrie „Fomică?”, precum și nenumărate scrisori de iubire turnate în asfalt. Aici am învățat viață. Aici am învățat cele mai frumoase înjurături din limba română.
Trăiesc în continuare în cartierul țigănesc Tei, sunt prea bătrân, unde mă mai duc eu de-acum? Dacă plec, măcar să plec de pe continent cu totul, că și-așa vine, vedeți bine, sfârșitul lumii, cu refugiații, cu toate astea. Așa se zvonește la noi, în Tei – că, gata, vine Apocalipsul. Cetățenii îl bagă și pe Apocalips în p... mă-sii și îl lasă să vină.
Pentru început, niște coordonate: Teiul se întinde de la Ștefan cel Mare încoace. Cartierul nostru are mai multe granițe. Prima este magazinul Domino, un magazin albastru, cu de toate. Până aici ești chiar în București și e bine, e relativ central.
De aici încolo începe, categoric, prima parte a mahalalei noastre, fermecătoarea. A doua graniță este fosta stație de benzinărie Lukoil (între timp, au fugit și rușii, unde s-or fi dus rușii?). De acolo, pe Petricani în jos, e și mai rău, se dezlănțuie haosul. Pe dreapta, cum mergi spre Pipera, sunt gropi de gunoi, cărora totuși oamenii le supraviețuiesc. E complicat.
Copiii de bani-gata care-și turnau unii altora șampanie în dos
Teiul! Aici am trăit zece ani și cine știe când și dacă voi avea bani, totuși, să mai văd și alte cartiere, cu ale lor. Aici am iubit, aici am trăit deznădejdea, aici m-au dus toate taxiurile înspre zori, aici am zâmbit, aici am vrut să-mi pun capăt zilelor. Altădată, de pe balcon se vedeau artificiile ridicându-se spre cer, artificiile Bamboo-ului de altădată. Unde e Bamboo-ul de altădată? Unde sunt copiii de bani-gata care-și turnau unii altora șampanie în dos pe străzile secundare, pe alde Grigore Moisil? Unde e, Dumnezeule, anul 2008?
Pe scara de bloc unde locuiesc de zece ani cunosc, dincolo de salut, doi oameni. Primul e administratorul. Al doilea e un vecin de vizavi, care mi-a dat o dată un chibrit, și altădată niște ulei, deși nu-mi amintesc ce făceam eu nici cu chibritul, nici cu uleiul.
La noi în bloc sunt totuși puțin proprietari. Cei mai mulți sunt studenți, stau și ei aici un an cu chirie și apoi își iau lumea-n cap. Teiul nu e ușor. O să relatez, de aceea, aici amintiri din ultimii zece ani, dar mai ales o să vă updatez cu întâmplări la zi, căci mahalaua nu doarme niciodată, mahalaua e mereu trează, mai mereu mahmură, gata să se înfurie, să-ți zică de mamă, de morți, cartierul nostru abundă în cimitire, în pompe funebre și în magazine specializate în electronice, mahalaua noastră știe să ierte și, mai ales, să supraviețuiască.
Uneori, Teiul e cel mai frumos loc din lume. Foarte rar e însă așa. De cele mai multe ori e un coșmar. Dar niciodată nu ne-a lipsit umorul. Sunt harfe cât vezi cu ochii, dar așa este în fiecare mahala, firește, dar despre toate acestea în episodul următor...
Teiul! Aici am trăit zece ani și cine știe când și dacă voi avea bani, totuși, să mai văd și alte cartiere, cu ale lor. Aici am iubit, aici am trăit deznădejdea, aici m-au dus toate taxiurile înspre zori, aici am zâmbit, aici am vrut să-mi pun capăt zilelor. Altădată, de pe balcon se vedeau artificiile ridicându-se spre cer, artificiile Bamboo-ului de altădată. Unde e Bamboo-ul de altădată? Unde sunt copiii de bani-gata care-și turnau unii altora șampanie în dos pe străzile secundare, pe alde Grigore Moisil? Unde e, Dumnezeule, anul 2008?
Pe scara de bloc unde locuiesc de zece ani cunosc, dincolo de salut, doi oameni. Primul e administratorul. Al doilea e un vecin de vizavi, care mi-a dat o dată un chibrit, și altădată niște ulei, deși nu-mi amintesc ce făceam eu nici cu chibritul, nici cu uleiul.
La noi în bloc sunt totuși puțin proprietari. Cei mai mulți sunt studenți, stau și ei aici un an cu chirie și apoi își iau lumea-n cap. Teiul nu e ușor. O să relatez, de aceea, aici amintiri din ultimii zece ani, dar mai ales o să vă updatez cu întâmplări la zi, căci mahalaua nu doarme niciodată, mahalaua e mereu trează, mai mereu mahmură, gata să se înfurie, să-ți zică de mamă, de morți, cartierul nostru abundă în cimitire, în pompe funebre și în magazine specializate în electronice, mahalaua noastră știe să ierte și, mai ales, să supraviețuiască.
Uneori, Teiul e cel mai frumos loc din lume. Foarte rar e însă așa. De cele mai multe ori e un coșmar. Dar niciodată nu ne-a lipsit umorul. Sunt harfe cât vezi cu ochii, dar așa este în fiecare mahala, firește, dar despre toate acestea în episodul următor...
