Când, prin întuneric, se merge mai departe, de ce nu strigăm să se facă lumină?
Într-o noapte neagră, un club a ars, zeci de tineri au murit și alte zeci, prea multe, se zbat între viață și moarte. Și noi ce facem? Până când vom tăcea în cor? Până când vom striga în voci disparate? Până când vom vedea în compătimire solidaritate, până când gesturile noastre mici vor rămâne așa, până când ai noștri vor muri degeaba, până când vom pierde, până când nu vom putea schimba neschimbabilul, până când vom uita? E deja prea târziu, e deja mâine și deja am pierdut tot. Ne vom ridica?
București, 1 noiembrie. În aer, încă se mai simte frica. Orașul e în doliu. Tinerii, sute de tineri, au format un marș al tăcerii. Revoltați și îngroziți, pășim pe străzi în tăcere, refăcând un traseu, un ultim traseu al acelora care nu mai sunt. Seara, câțiva dintre noi ne întâlnim într-un alt subsol. În undeground, arta merge mai departe. Se face întuneric, se joacă un spectacol de teatru, iar la final se ține un minut de reculegere. Se tace din nou, cu capete plecate.
Astăzi, însă, e o altă zi și toți cei care am tăcut ieri ne vom ridica, poate, privirile din pământ și nu vom mai tăcea, iar vocile noastre adunate vor cere să se facă dreptate. Noi știm că trăim în țara în care dreptatea se face greu, adesea niciodată, și că e nevoie de un zgomot asurzitor. De ce șoptim, de ce tăcem?
De ce nu luăm cu asalt străzile, de ce nu cerem mai departe demisiile pe care le ceream mai ieri, înainte ca un foc mistuitor să ne reducă la tăcere, de ce ținem acest doliu demn, de ce ne lăsăm omorâți cu demnitate, la ce ajută demnitatea noastră când ei nu știu ce e demnitatea, de ce nu acuzăm, de ce ne resemnăm să plângem și să postăm câteva cuvinte pe aceeași rețea de socializare pe care tot noi intrăm?
De ce credem că nimic nu se poate schimba nici măcar în al doisprezecelea ceas, de ce nu intrăm în cluburi să numărăm extinctoarele, de ce nu cerem explicații publice autorităților, de ce nu vrem să ne schimbăm până și biserica, acea biserică ortodoxă care în loc să ajute acuză, biserica noastră care în victime vede vinovați, de ce nu cerem mai tare pedepse răsunătoare pentru adevărații vinovați, de ce nu mai cerem nici măcar demisii?
De ce nu vedem că tot noi ne donăm sângele ca să mai salvăm ceva din viețile care ni se iau în fiecare zi, cu conștiinciozitate? Până când ne vom lăsa omorâți, încercând disperați să ne salvăm între noi în timp ce continuă exterminarea noastră? În Colectiv au intrat oameni care tot de acolo ieșiseră vii ca să salveze alți oameni, și au salvat, și au murit salvând, și unde erau atunci pompierii, unde erau cei plătiți să salveze, unde erau atunci pompierii, unde? Când vom înțelege că un regim corupt nu înseamnă numai sărăcie pentru cei mulți, ci înseamnă crimă? Până când ne vom accepta soarta, până când vom spune „așa a fost să fie”?
Câte lumânări va mai aprinde comportamentul nostru, câte lumânări va mai aprinde comportamentul lor?
Vom afla vreodată adevărul sau vom lăsa dezastrul Colectiv să devină încă un secret de stat, încă un dosar închis înainte de a fi rezolvat, încă un dosar uitat, încă un dosar rezolvat în mare taină? Noi ne-am obișnuit deja cu secretele de stat și cu toate celelalte, noi am învățat să trăim în întuneric, am învățat asta de la părinții noștri care au suportat comunismul până când s-au dezlănțuit într-o revoluție despre care nici azi, după mai bine de un sfert de secol, nu am aflat adevărul și poate că nu vom ști niciodată dacă le-a aparținut lor cu adevărat.
Până când vom ieși în stradă ca să nu schimbăm nimic? Până când nu vom avea o clasă politică tânără în care să avem măcar un miligram de încredere fără să ne amăgim?
Până când vom ridica din sprâncene așa cum facem azi, când numai un mare naiv poate fi complet convins că nu există niciun amestec suspect în ceea ce s-a întâmplat în noaptea de vineri? Până când nu vom face nimic din urmele noastre de îndoială? Până când nu vom încerca să înțelegem până la capăt? Până când vom spune că suntem paranoici în loc să ne verificăm paranoia? Până când vom abandona înainte de a începe cu adevărat lupta, până când vom privi ce ni se întâmplă ca pe un spectacol întâmplat altora? Acesta este spectacolul nostru, până când îl vom juca greșit, până când nu ne va veni să credem ceea ce se petrece, până când?
Până când vom aștepta 20 de minute să vină o ambulanță acolo unde e nevoie de zeci de ambulanțe chiar atunci?
Până când vom plânge și vom da vina pe noi înșine și pe un sistem defect pe care nimeni nu încearcă, de fapt, să îl repare, căci nimeni nu e forțat nicium să o facă?
Până când vom ajuta în gesturi mici care își au rostul doar acolo și atunci, dar care, în timp, vor trece ca și când nu ar fi fost? Până când vom accepta ce ni se întâmplă și vom absolvi de vină vinovații? Până când nu vom avea curaj să avem curaj?
Până când ne vom lăsa fără răspuns întrebările? Câți oameni au fost de fapt la Colectiv? Cum de unii au fost, la un moment dat, de negăsit? Cine sunt cei care ar fi auzit că urma să se întâmple acolo un dezastru infernal și au fost sfătuiți să plece? Cine i-a anunțat? I-a anunțat, cu adevărat, cineva? Când a ajuns ministrul Oprea la fața locului? De ce focul a avut o asemenea viteză? Ce substanțe au otrăvit aerul, coincide ancheta procurorilor cu ce s-a spus până acum?
Cum s-a murit în acea noapte de vineri într-un subsol din centrul unei capitale a zguduit o țară întreagă și o țară întreagă are nevoie de răspunsuri, pentru că o țară întreagă nu se poate gândi la altceva. Au fost interogați supraviețuitorii? De ce unii dintre ei spun că nu au fost? De ce suportăm atâtea inadvertențe, de ce până și singura ușă pe care se putea ieși din acel club s-a blocat la un moment dat și a rămas așa minute în șir, de ce citim îngrozindu-ne tot ce s-a întâmplat acolo și groaza noastră nu duce nicăieri?
Într-un club din oraș, zeci de tineri au ars de vii și alte zeci, prea multe, se zbat între viață și moarte. Câte explicații trebuie date? Câte pedepse? Câte voci trebuie să strige să se facă dreptate chiar și în țara corupției generalizate, în țara morții? Câte voci trebuie să strige pentru a se face auzite? Cât timp va mai trece până ca neschimbabilul să se schimbe? Câți oameni vor mai muri în condiții care ne vor părea suspecte fără să facem nimic din suspiciunile noastre, fără să ne ridicăm baricade de protecție, fără să mai acceptăm că merge și așa? E târziu. Și poate că e, la urma urmei, vremea.
(Din gândurile fetei care se încăpățâna să nu-și piardă naivitatea.)
