Unde ieșim în oraș, ce vedem, ce citim, ce idei de cadouri mai găsim și altele.

Un film: Toate drumurile duc la Roma

Din 29 aprilie, intră în cinematografe Toate drumurile duc la Roma, o comedie americană cu Sarah Jessica Parker, pe care orice femeie și-o va aminti oricând pentru memorabilul personaj Carrie Bradshow, din Sex and the City. Recunosc, am ales acest film datorită slăbiciunii mele pentru Sarah Jessica Parker și pentru Italia. În 92 de minute, regizoarea Ella Lemhagen prezintă povestea unei femei, o profesoară de colegiu din New York, care își crește singură fiica, o adolescentă rebelă, pe care încearcă să o aducă pe drumul cel bun. Iar drumul acesta pare a fi în viziunea ei cel spre Toscana, adică spre satul unde cândva, în tinerețea ei, obișnuia să meargă pentru a-și găsi liniștea. De data asta, își caută împăcarea cu fiica adolescentă, iar călătoria lor pare un film deopotrivă de familie și de travel.

Un spectacol de teatru: Lungs

La Green Hours (Calea Victoriei 120), se joacă Lungs, un spectacol în două personaje, despre dragoste și dreptul la viață, despre alegeri și moarte, despre micile manii ale omului de acum. Așezați la o masă, actorii (Denisa Nicolae și Liviu Romanescu) citesc despre cum plănuiesc să aibă un copil, cu toate nedumeririle urbanului modern în fața nașterii într-o lume suprapopulată, în care individul se vede obligat să fie atent la factorul ecologie și la atâția alți factori, până la uitarea de sine, până la alienare și înapoi, până la regăsire. Regizat de Nicolae Constantin Tănase, spectacolul de la Green vorbește într-o limbă actuală, pe înțelesul nostru, despre problemele noastre, ale celor de azi, într-o manieră teatrală care aduce împreună clasicul și experimentul, optând însă mai degrabă pentru ultima formă.

Un cadou: cărțile de colorat

E o modă ca adulții să se întoarcă la jocurile copilăriei. Și ce poate fi mai relaxant și mai eliberator de stres decât coloratul? De aici, poate, și succesul de la o vreme încoace a cărților de colorat în rândul adulților. Iată de ce acestea par să fie și o idee inspirată atunci când alegi un cadou pentru o prietenă cu un job într-o corporație, care se plânge la fiecare întâlnire că e pe cale să își piardă orice urmă de creativitate. Preferatele mele pentru anotimpul de față sunt volumele „Pădurea fermecată” și „Grădina secretă”, de Johanna Basford, publicate la noi de editura Litera și disponibile în librării.

O expoziție: Forme în timp – viitorul nostalgiei, la MNAC

Muzeul Național de Artă Contemporană găzduiește din aprilie până în octombrie expoziția Forme în timp – viitorul nostalgiei (curatori: Adriana Oprea, Nathalie Hoyos, Rainald Schumacher), în care găsim lucrări semnate de artiști ca Mihuț Boșcu-Kafchin, Yane Calovski, Stanisław Dróżdż, Ksenia Gnilitska sau Igor Grubić. Suntem în fața unei colecții de artă tânără, Colecţia de Artă Telekom, fondată în 2010, care adună lucrări contemporane din estul şi sud-estul Europei. Are arta din ultimii ani, din Europa de est, un caracter pregnant narativ? Iată o întrebare la care încearcă să găsească răspuns artiștii expuși aici, într-un discurs și individual, și colectiv, care se întoarce atât înspre trecut, cât și înspre viitor, astfel încât odată ajuns la MNAC ai impresia că istoria se transformă chiar sub ochii tăi.
 

O carte:  Iuda, de Amos Oz

Editura Humanitas a lansat de curând romanul Iuda, în care faimosul scriitor Amos Oz ne propune o întoarcere la figura trădătorului și la conceptul de trădare, dar și la iubire, privind din unghiuri diferite, de la politică și istorie, până la etică. Subiectul este unul care va rămâne mereu în actualitate, pentru că de aici pornește, practic, conflictul dintre evrei și palestinieni, dintre evrei și lumea arabă. În centrul poveștii, în Ierusalim, îl găsim pe studentul Shmuel Asch, este începutul anilor '60, pe care și-l petrece demoralizat după un dezastru sentimental, asunzându-se de viață în casa unui bătrân intelectual infirm, casă căreia va începe curând să-i descopere misterele, odată cu care poate că, în sfârșit, va înțelege lumea.

Un fragment:

„Era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se entu ziasma cu uşurinţă, căzând însă pradă decepţiilor la fel de uşor. Avea umerii laţi, gâtul scurt şi gros, la fel şi degetele: scurte şi groase, de parcă le-ar fi lipsit câte o falangă. Din toţi porii feţei şi ai gâtului îi creştea o barbă cârlionţată, ca o lână sârmoasă. Aceasta se unea cu părul creţ care-i atârna sălbatic de pe cap şi îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbântat şi transpi rat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constaţi că pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpiraţie, ci dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru bebeluşi. Se îmbăta într-o clipă cu idei noi, cu condiţia ca acestea să fie ambalate într-un înveliş ingenios şi să conţină o oarecare urmă de viclenie. Dar avea tendinţa de a obosi repede, poate din cauza inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul.

Ochii i se umpleau cu uşurinţă de lacrimi, ceea ce-l făcea să se simtă jenat sau chiar ruşinat. Într-o seară de iarnă, un pui de pisică mieuna lângă un gard, poate că se pierduse de mama lui; iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atât de înduioşătoare, frecându-se uşor de piciorul lui, încât iată că ochii i s-au înceţoşat pe dată. Sau la sfârşitul unui film mediocru despre singurătate şi disperare, la cine mato graful Edison, când se dovedeşte dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e capabil să dea dovadă de măreţie sufletească, iată că lacrimile îi inundă imediat ochii şi i se pune un nod în gât. În faţa imaginii unei femei slabe, stând în picioare la ieşirea din spitalul Shaarei Tsedek şi îmbrăţi şând un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi vine şi lui să plângă.

Pe atunci plânsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca repulsie, sau chiar un uşor dezgust, ca o femeie căreia i se văd fire de păr pe bărbie. Shmuel se ruşina din pricina slăbiciunii lui şi se străduia din răsputeri să se abţină, dar fără succes. În adâncul sufletului, împărtăşea el însuşi dispreţul provocat de propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gândul că virilitatea îi era şi ea afectată din cauza asta, motiv pentru care viaţa avea să-i trecă inutil şi fără nici un rost.

Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreţ; ce faci, de fapt, în afară de a-ţi plânge de milă? De exemplu, ai fi putut vârî pisoiul în haină şi l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împie dicat? Iar pe femeia aceea care plângea împreună cu copilul, ar fi trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuţi cu ceva. Sau ai fi putut să iei copilul, să-i dai o carte şi câţiva biscuiţi şi să-l aşezi pe terasă, după care tu şi femeia aţi fi stat unul lângă celălalt pe marginea patului, în camera ta, vorbind în şoaptă despre ce i s-a întâmplat şi cum ai fi putut s-o ajuți.” (Iuda, de Amos Oz, Humanitas Fiction, 2016)