Se joacă la Teatrul „Bulandra”, Sala Izvor, Rața sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, un spectacol răvășitor despre adevăr și minciună și, la urma urmei, despre căsnicie și despre dragoste.
Într-un decor ca desprins dintr-o poveste nordică, personajele se ascund și se dezvăluie, își strâng la piept tainele și apoi se iau la trântă unele cu altele, e un război între adevăr și minciună în care poate că e mai bine ca adevărul să nu învingă.
Am văzut, în 2015, la București, două spectacole după texte de Ibsen. Acesta este unul dintre ele. Am dobândit astfel impresia că teatrul românesc nu se împacă, poate din cauza tradiției, mai degrabă îndreptată spre Moscova, poate din cauza unui fel de a fi românesc, atât de diferit de simplitatea nordică, nu se împacă, așadar, în mod natural cu dramaturgia lui Ibsen. Însă, oricât de puternic ar lucra în mintea mea, această impresie rămâne una strict personală și trebuie tratată ca atare.
Totuși, atunci când ajung la un spectacol de Ibsen la București, preconcepția de mai sus îmi dă o stare asemănătoare cu frica. Mi-e frică de jocul actorilor. Puțini sunt, la noi, aceia în stare să dea jocul extravagant, jocul ultrateatral pe minimalism, s-ar zice că pe cei mai mulți nici nu-i interesează asta. Și, totuși, Ibsen, Ibsen, Ibsen a impus în teatru simplitatea, iată ce se uită adesea la București!
Pe scena Teatrului „Bulandra”, sunt și actori care, însă, nu uită acest fapt. Unul este Victor Rebengiuc (în rolul Werle), căruia nimic nu i se mai poate reproșa. Celălalt este Șerban Pavlu, atât de convingător în rolul Gregers, din orice unghi l-ai analiza. Și al treilea este Constantin Cojocaru, bătrânul Ekdal. Recunosc, l-am preferat pe bătrânul Ekdal, pentru mine rămâne personajul emblematic al acestui spectacol, el este din Ibsen așa cum nu-mi imaginam că voi vedea vreodată un personaj pe vreo scenă din acest oraș, el portă un castum kaki, vânătoresc, dacă îmi aduc bine aminte, el poartă o pușcă și o căciulă, el zâmbește într-un anume fel, el coboară într-o lume subterană, acolo unde-și are animalele, într-o pivniță-pădure, într-un beci al groazei și al libertății, în care o fetiță care în curând va fi oarbă privește printr-o trapă spre acea rață sălbatică despre care se tot vorbește.
Dar mai ales se vorbește în acest spectacol despre adevăr și despre minciună, despre o lume reală și o lume ideală, despre compatibilitatea adevărului cu aceste lumi, despre ascunzători cu uși ferecate, cărora mai bine de nu li s-ar sparge niciodată lacătele, despre refugii și despre războaie personale în care, dacă ne uităm atent, ne vom vedea pe toți învinși, despre libertate și intruziune, despre imposibilitatea noilor începuturi, despre târziu și despre devreme, despre o masă cu unt, despre familii ca specii pe cale de dispariție, despre putință și neputință, despre iubire și despre moarte, despre suflete libere, suflete sălabatice, și despre suflete obișnuite, mai lesne de încătușat, despre fidelitate și credință, despre voința de a schimba și despre sfârșitul dragostei acolo unde începe adevărul, iar iertarea întârzie, ba chiar lipsește motivat, acesta este un spectacol căruia i-am uitat deznodământul, însă nu am uitat cum am ținut cu adevărul și am fost de partea lui Gregers (Șerban Pavlu), până înspre final, când aproape că am schimbat tabăra, aproape că trecusem de partea vecinului Relling (Adrian Titieni), aproape că înțelesesem că adevărul are uneori ceva imatur și nociv, că adevărul are și o față distructivă, nu ar fi așa, veți spune, iată cum suna și gâlceava din mintea mea, dacă acel adevăr nu ar veni după o lungă dominație a minciunii, în lipsa minciunii adevărul nu poate distruge, și poate că așa și e, mă gândeam, eram pe linia albă de demarcație, de-o parte adevărul, de-o parte minciuna, adevărul și minciuna se luaseră la trântă în fața mea, pe scenă Gregers și Relling se împingeau, eu nu mai știam cu cine să țin și apoi am auzit împușcătura și am înțeles că se terminase.
